roaa
5410 N.Newland Ave
Chicago, IL. 60656-2026
phone: 773.774.1677
fax: 773.774.1805
email: contact@romarch.org

2007 ALMANAC




Etica parohială în lumina învăţăturii Mântuitorului Hristos. Pacea în parohii

de Pr. John Breck

În acest eseu doresc să-mi îndrept atenţia asupra a ceea ce am putea numi „etica parohială", precum şi asupra argumentelor scripturistice folosite în sprijinul luării de decizii în cadrul parohial. În multe sfere din viaţa noastră, noi trebuie să luăm decizii morale: în familie, la locul de muncă, la şcoală-de fapt, în toate situaţiile care implică relaţii personale şi sociale. Parohia, ca şi familia de altfel, reprezintă o comunitate de persoane. Asemenea părinţilor şi copiiilor, membrii unei parohii au relaţii unii cu ceilalţi, într-un context concret şi cu scopuri reciproce bine definite. De aceea, atât membrii clerului cât şi laicii, vor fi mereu obligaţi să ia decizii morale.

Dacă apar tensiuni şi certuri inutile în parohie, acestea de cele mai multe ori sunt rezultatul atitudinii noastre prezumţioase faţă de viaţa Bisericii. Biserica este tărâmul sfinţeniei: noi trăim bucuria şi pacea iubitoare a prezenţei lui Dumnezeu prin intermediul Sfintei Liturghii şi a Sfintelor Taine. Noi ne hrănim din citirea Sfintei Scripturi şi din desfătarea mesajului ei mântuitor. Noi suntem povăţuiţi de cântările bisericeşti care ne învaţă despre credinţă şi dau expresie acestei credinţe. Icoanele ne amintesc de comuniunea noastră cu sfinţii şi de mijlocirea lor necontenită pentru noi. Deşi suntem conştienţi că toţi suntem chemaţi să luptăm împotriva ispitei şi a păcatului-împotriva "patimilor", după cum vorbesc Sfinţii Părinţi-totuşi numai rareori luăm în serios această luptă. În Biserică totul ni se oferă: conţinutul credinţei noastre, prezenţa lui Dumnezeu, însăşi viaţa veşnică. Prin urmare, tendinţa noastră-marea ispită-este să facem slujbe, să închegăm în parohie o viaţă socială temeinică şi să credem că astfel împlinim voia lui Dumnezeu şi vocaţia noastră creştină. Cu toate acestea, când slujbele bisericeşti şi manifestările sociale se desfăşoară, în primul rând, pentru a ne păstra identitatea etnică şi moştenirea culturală, atunci trebuie să admitem că am trădat şi pe Dumnezeu şi vocaţia noastră.

Pentru toţi cei care împărtăşesc aceeaşi moştenire ortodoxă, aceasta reprezintă desigur o mare ispită. În loc să fie privită ca Biserică, parohia devine „proprietatea noastră", un mijloc prin care şi în cadrul căreia ne păstrăm propria noastră moştenire şi ne promovăm propriile noastre interese şi dorinţe. Nu este aşadar de mirare faptul că nu mai percepem Biserica locală, parohia, ca fiind mădular viu şi dătător de viaţă al Trupului universal al lui Hristos, care uneşte pe cei vii şi pe cei morţi într-o comuniune veşnică, oglindind iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, a Cărui milă nu are hotar.

Nu se exagerează dacă afirmăm că majoritatea "problemelor" care apar în cadrul parohiilor noastre se datorează neînţelegerii cu privire la natura bisericii locale. Rădăcina problemelor între clerici şi mireni, între episcop şi preot, precum şi între membrii comunităţii, se găseşte în tendinţa noastră păcătoasă de a transforma parohia din Trupul lui Hristos într-un fel de organizaţie socială, cu scopul de a ne oferi hrană "spirituală" şi o identitate obştească – fără a ne impune, fie puţin, sau chiar deloc pocăinţa - sacrificiul de sine şi iubirea. Această instanţă reprezintă o boală cronică existentă în cadrul comunităţilor bisericeşti. Dar, deoarece această situaţie are în vedere esenţialmente modelele noastre comportamentale, ea semnalează deasemenea prezenţa unei crize morale sau etice.

În mijlocul culturii pluraliste şi relativizante în care trăim, noi suntem mereu chemaţi să redescoperim adevărata Biserică, Biserica lui Iisus Hristos, Domnul nostru cel înviat şi slăvit-şi să ne rededicăm acesteia. Baza unei astfel de redescoperiri şi rededicări o găsim în însăşi învăţătura Domnului Iisus Hristos. Aici găsim „calea" care duce spre Împărăţia Cerurilor, o cale care începe în viaţa noastră actuală şi, în mod concret, în cadrul parohiei.

Învăţătura Mântuitorului Hristos oferită în contextul Predicii de pe Munte, redată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei capitolele 5-7, reprezintă un loc potrivit cu care putem începe. Această învăţătură ar trebui să fie citită în paralel cu relatarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca (capitolul 6). Aceste două predici, folosind un limbaj şi o imagistică similară, ne oferă indicii clare cu privire la ceea ce constituie comportamentul moral creştin autentic. Ele se adresează vieţii creştine în general, însă cu o semnificaţie aparte, vieţii comunităţilor parohiale.

Predica de pe Munte începe cu Fericirile: „Fericiţi cei săraci cu duhul... fericiţi cei blânzi... fericiţi cei curaţi cu inima". Aceste fericiri sunt adresate la persoana a treia („fericiţi cei...") şi reprezintă virtuţi care trebuie dobândite în viaţa creştină. Sfântul Ioan Gură de Aur şi alţi părinţi răsăriteni vorbesc de „sărăcia cu duhul" ca despre o valoare spirituală care trebuie căutată şi cultivată. „Întristarea" vizează pocăinţa, părerea de rău, sentimentul de tristeţe profundă faţă de păcătoşenia noastră. „Blândeţea", „neprihănirea", „milostivirea" şi „curăţia inimii" sunt, în mod similar, însuşiri ale celor care dobândesc fericirea supremă a vieţii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Când citim Evanghelia Sfântului Luca, observăm că situaţia este diferită. Aici (în versetele 6,17 şi următoarele), Mântuitorul nu vorbeşte de pe un munte. El se coboară la „loc şes", la o câmpie plină cu bolnavi şi săraci. El le vorbeşte în mod direct, folosind persoana a doua („voi"), adresându-se astfel nevoilor şi suferinţelor personale. „Fericiţi sunteţi voi, cei săraci, cei ce flămânziţi, cei ce plângeţi, cei ce sunteţi prigoniţi...". Aceste cuvinte nu se referă la însuşiri ce trebuiesc dobândite; ele vorbesc mai degrabă despre realitatea aspră şi dureroasă a vieţii de zi cu zi. Totuşi făgăduinţa dată aici este aceiaşi cu cea din Evanghelia după Sfântul Matei: atât timp cât rămânem deplin credincioşi faţă de Hristos, iubirea Sa mântuitoare ne va deschide calea către Împărăţia Cerurilor. Această cale este schiţată, atât în Evanghelia după Sfântul Matei cât şi în cea după Sfântul Luca, printr-o învăţătură mai amplă care se concentrează în jurul subiectului iubirii: iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, exprimată prin darul inefabil al propriului Său Fiu; precum şi prin iubirea reciprocă, care imită şi transmite iubirea lui Dumnezeu în fiecare aspect al vieţii noastre.

Esenţa Predicii de pe Munte este un triptic de milostenie, rugăciune şi post (Mat. 6,1-18). Toată existenţa creştină se conturează în jurul acestor trei virtuţi. Postul biruieşte patimile, întăreşte trupul şi deschide duhul ca să simtă prezenţa cerului pe pământ, mai ales în contextul slujbelor liturgice. Acest sacrificiu personal este complementat prin lucrări, „fapte sociale", în special împărţirea bunurilor noastre cu cei în nevoi. Aceasta reprezintă o funcţie necesară a vieţii duhovniceşti, pentru că fiecare creştin este un iconom al darurilor lui Dumnezeu. Dacă ne bucurăm de bogăţie sau talent, aceasta pentru că Dumnezeu ni le-a încredinţat cu un scop: să le folosim în beneficiul altora, făcând astfel cunoscută iubirea Sa şi manifestând slava Sa.

Totuşi postul şi milostenia nu sunt niciodată suficiente dacă ele nu izvorăsc din rugăciune şi dacă nu conduc către rugăciune. În mod semnificativ, accentul imaginii din panoul central al acestui „triptic" cade pe Rugăciunea Domnească, rugăciune învăţată de ucenici de la Iisus. Noi ne însuşim această rugăciune în mod propriu atunci când ne trăim viaţa în credinţă. Datorită iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi, ne bucurăm de darul de a ne adresa şi noi Părintelui ceresc cu numele intim şi duios pe care Însuşi Hristos l-a folosit: „Ava" sau „Tată".

Aşa cum reiese din comparaţia dintre Evanghelia Sfântului Matei şi cea a Sfântului Luca, noi nu putem niciodată atinge nivelul vieţii Împărăţiei dacă nu ne deschidem, asemenea lui Hristos, către nevoile celor din jur, îmbrăţişându-i cu înţelegere, compasiune şi iubire necondiţionată. Aceasta este obligaţia fiecărui creştin, dar şi a fiecărei comunităţi eclesiale, adică a parohiilor noastre. Calea care duce în Împărăţia Cerurilor, atât pentru noi ca persoane cât şi pentru noi ca membri ai Trupului lui Hristos, trece printr-o slujire iubitoare reciprocă. Fără aceasta, viaţa noastră parohială ia forma unui club social, care nu ne foloseşte nici nouă, nici lumii din jur.

Un al doilea etalon al învăţăturii lui Iisus pe care se bazează ceea ce numim „etica parohială" se găseşte în parabolele Sale. Cele cunoscute ca şi „parabole ale milosteniei" apar numai în Evanghelia după Luca. Acolo găsim câteva învăţături care ne ajută în pregătirea noastră pentru Postul Mare: întâlnirea dintre Zaheu şi Iisus, dar în mod special parabola Vameşului şi a Fariseului, precum şi pilda Celor doi Fii (adică a „Fiului Risipitor").

În prima parabolă, Iisus apelează la contrastul izbitor dintre nobilul şi evlaviosul Fariseu şi Vameşul smerit şi păcătos. Trebuie să amintim faptul că în timpul Mântuitorului Iisus vameşii erau recrutaţi dintre evrei, care deveneau ulterior angajaţii puterii romane. Ei trăiau din adaosul impus de ei deasupra taxelor pretinse de stăpânire. Sistemul era sufocat cu exploatarea şi ca urmare vameşii erau dispreţuiţi şi consideraţi trădători ai conaţionalilor lor. În superba interpretare artistică a Vameşului şi a Fariseului în versiunea lui Rembrandt, Fariseul stă drept într-o poziţie semeaţă, în centrul templului, iluminat de o rază de lumină. Cu capul ridicat, el îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru pioşenia lui, recunoscător că nu este asemenea altor oameni. Dacă nu ar fi în plan paralel imaginea vameşului, acoperită de întunericul unui colţ al templului, adâncurile ipocriziei Fariseului ar putea fi observate cu mare greutate. Vameşul este atât de conştient de păcătoşenia lui încât nu îndrăzneşte să-şi ridice ochii spre cer. În ciuda afirmaţiilor pline de adevăr ale Fariseului, din care rezultă evlavia şi respectarea ritualurilor, Vameşul este cel care „merge la casa lui îndreptăţit".

Domnul Iisus ne atrage atenţia spre ceea ce vrea să ne înveţe scoţând în evidenţă contrastul dintre pocăinţa unui păcătos şi îndreptăţirea atotproclamată a unuia care simte că nu are trebuinţă de pocăinţă. Doctorul sufletelor şi al trupurilor a venit să vindece pe cel bolnav. Tragedia Fariseului-ca de altfel a multor membri ai Bisericii de azi-este că nu înţelege că el este tot atât de „bolnav" ca şi Vameşul. Şi de asemenea, în ciuda scrupulozităţii cu care împlineşte legea ceremonială şi păstrează „tradiţiile bătrânilor", el este cuprins de păcat, moarte şi stricăciune. El nu are nici o speranţă că se va bucura de harul lui Dumnezeu fără să primească vindecarea pe care Dumnezeu Însuşi doreşte să i-o ofere. Dar această vindecare, întemeiată în pocăinţă, vine numai în urma unei smerenii autentice. Singur Dumnezeu înfăptu-ieşte minunea mântuirii şi a vieţii. Totuşi, pentru a primi acest dar, noi trebuie să strigăm din adâncul inimii asemenea Vameşului smerit: „Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului!" Împreună cu numele lui Iisus, această rugăciune a devenit „Rugăciunea Inimii," atât de preţuită în evlavia ortodoxă. Ea este o rugăciune care îndepărtează tot exclusivismul şi triumfalismul. Ea este un apel motivat în realismul total despre noi înşine: faptul că şi noi suntem păcătoşi, cuprinşi de mândrie, egoism, precum şi de căutare nesăţioasă de confort şi distracţie, indiferent cât de copleşitoare ar fi sărăcia spirituală şi materială în viaţa oamenilor din jurul nostru. 

Un accent similar apare în parabola celor Doi Fii. Când fiul cel risipitor îşi revine din comporta-mentul său arogant şi se întoarce acasă, el îşi găseşte tatăl aşteptându-l cu braţele deschise. Deşi era dispus să fie tratat ca o slugă, fiul cel pierdut este îmbrăţişat şi copleşit cu daruri, pentru a sărbători "pocăinţa" lui, întoarcerea lui în casa tatălui său. Însă fiul cel mai mare este cuprins de gelozie. El rămăsese „credincios" datoriilor sale de fiu. El a jucat, am putea spune, rolul credinciosului fariseu, respectând ritualurile vieţii de zi cu zi, atât cele casnice cât şi rugăciunea. Totuşi el se condamnă comparând faptele şi atitudinile sale cu cele ale fratelui mai mic. În loc să se bucure de întoarcerea fratelui său, el se mâhneşte şi se umple de resentiment. „Casa este a mea", se gândeşte el; "eu i-am rămas credincios, iar acesta care a părăsit-o de bună voie nu are dreptul să fie primit înapoi." Câţi dintre noi nu adăpostim gânduri şi sentimente asemănătoare cu privire la cei de alte confesiuni creştine, sau chiar fără confesiune? „Aceştia au părăsit credinţa," gândim noi, „de aceia ei nu au ce căuta în biserica sau parohia noastră!" În mijlocul acestei ipocrizii, ne mirăm de ce nu creşte Biserica, de ce unii prezic că parohiile noastre se vor usca….

Totuşi ipocrizia, fie cea a fariseului sau a fiului celui mare din parabola lui Iisus, îşi are rădăcinile în refuzul de a iubi. Aceasta este boala fundamentală care afectează astăzi Biserica. Creând un fel de "creştinism" confortabil şi nesolicitant, noi am modelat comunitatea parohială după chipul şi asemănarea noastră. Dacă cineva din afară priveşte în interior, ar vedea oare în mijlocul nostru vreo dovadă de pocăinţă autentică sau vreun interes pentru o misiune dinamică? Ar vedea oare dacă suntem de fapt „creştini"? Dacă adevărata credinţă în Hristos presupune în mod necesar purtarea Crucii Sale de dragul altora, ar fi el convins că am auzit noi porunca Mântuitorului care rezumă pe toate celelalte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău… şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi"? Până când viaţa noastră parohială nu reflectă, la cel mai profund nivel, dragostea-preocuparea aceasta cea mai fundamentală-atunci, nu putem pretinde că parohia noastră este de fapt „Biserica tuturor".

Această iubire, însă, trebuie îndreptată atât înspre viaţa interioară a comunităţii bisericeşti cât şi către cei care trăiesc dincolo de zidurile ei. În parohie se află şi Vameşul şi Fariseul; Fiul Risipitor şi Fiul cel mare. Dar numai Dumnezeu poate judeca în care categorie ne încadrăm fiecare. Acest drept nu ne revine nouă niciodată. Viaţa parohială-viaţa în comuniune înlăuntrul Trupului lui Hristos-este marcată pe bună dreptate de lupta continuă din partea fiecărui mădular de a trece de la ipocrizie şi păcătoşenie la pocăinţă şi smerenie. Deoarece trăim în comuniune unii cu ceilalţi, creşterea duhovnicească nu ne cuprinde numai pe noi, ca nişte indivizi izolaţi. Aceasta ne implică pe toți, ca pe o comunitate vie, uniţi în credinţă şi iubire, în Numele şi în Persoana lui Iisus Hristos. Acest adevăr, atât de simplu şi elementar, are implicaţii decisive în cadrul unor relaţii bine definite, precum şi în rezolvarea unor probleme concrete din cadrul oricărei parohii.

Cele mai grele probleme morale cu care ne confruntăm în cadrul vieţii parohiale privesc relaţiile la nivelul autorităţii bisericeşti, unde este vorba de relaţiile dintre episcop, preot şi consiliul parohial; precum şi la nivelul interacţiilor personale dintre credincioşi. Soluţia pentru toate aceste cazuri este pe cât de simplă şi directă pe atât de greu de cuprins şi realizat: anume, că fiecare gând şi gest, fiecare cuvânt şi decizie, să fie întemeiat în iubirea lui Iisus Hristos.

În tradiţia ortodoxă noi ne-am dezvoltat propria noastră formă de clericalism, care a pricinuit Bisericii o pagubă devastatoare. Structura ierarhică tripartită, cu episcop, preot şi diacon, este una venerabilă şi esenţială şi care datează încă din ultima parte a secolului întâi. Aceasta reflectă relaţiile ierarhice care există înlăuntrul Sfintei Treimi, între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. O imagine populară, luată din scrierile Sfântului Ignatie de Antiohia (care a murit cca. anul 117), aseamănă episcopul cu Dumnezeu şi preotul cu Hristos. Această imagine, însă, a fost adesea interpretată în mod eronat, ca şi cum autoritatea fiecărei funcţii bisericeşti este investită într-o persoană din cler, în loc să fie înţeleasă ca un atribut al Persoanei divine, pe care membrul clerului este chemat s-o oglindească şi s-o manifeste. La nivel parohial, aceasta se vede atunci când episcopul vine în vizită. Îl venerăm, îl invităm să slujească în altar; îi pregătim un banchet festiv şi îl ascultăm vorbind; şi apoi când pleacă, noi respirăm uşuraţi, bucuroşi că „nu s-a întâmplat nimic rău", nu s-au iscat controverse sau probleme delicate, că episcopul a venit şi a plecat, fără să ne oblige să facem schimbări majore. Îl venerăm aşadar pe episcop, şi totuşi îl ţinem la distanţă, temându-ne că vom spune ceva greşit şi ferindu-ne de judecata lui asupra noastră sau asupra parohiei.

Episcopul, însă, este ridicat în rangul lui în cadrul corpului bisericesc pentru a fi un „părinte" după chipul lui Dumnezeu Tatăl. El există ca păstorul păstorilor, călăuza spirituală, păzitorul Sfintei Tradiţii, săvârşitorul „tainelor" de viaţă dătătoare şi simbolul viu al unităţii Bisericii. Oare simte el sprijinul nostru şi respectul nostru faţă de autoritatea dumnezeiască pe care o reprezintă, şi grija noastră de a trăi şi lucra într-o relaţie filială cu el cât se poate de apropiată? Într-un cuvânt, oare cunoaşte episcopul iubirea noastră faţă de el? Dacă nu, atunci nu trebuie să ne surprindă faptul că primirea noastră superficială şi luarea de rămas bun acompaniată de aşa un sentiment de uşurare au tendinţa de a-l împinge pe el într-o izolare şi distanţă din ce în ce mai mare faţă de noi şi preocupările comunităţilor noastre. Răspunderea bisericească cea mai izolatoare este adesea aceea a episcopului-tocmai prin faptul că îl ridicăm pe pedestal şi în acelaşi timp îl evităm.

Subliniem încă o dată că aceasta constituie o problemă etică, pentru că are de a face cu comporta-mentele noastre. Tensiuni similare se ivesc în cadrul vieţii parohiale, deoarece există atitudini asemănă-toare privind preotul, preoteasa şi membrii consiliului parohial. Avem tendinţa de a suspecta autoritatea deşi o respectăm. Când preotul pare să uzurpe autoritatea care fusese în mâna consiliului, sau a unei persoane de influenţă în parohie, atunci ne supărăm. Adesea îl vorbim de rău, formăm partide şi în general încercăm să-i subminăm autoritatea, care îi revine de drept, prin virtutea alegerii şi hirotonirii lui. Dar trebuie să recunoaştem de asemenea că se întâmplă şi invers. Adesea preotul, din anumite motive personale, interpretează eronat limitele autorităţii sale, ignorând îndemnul episcopului sau dispreţuind sfatul celor din jur. Bineînţeles că acelaşi lucru se întâmplă în parohie şi cu liderii laici.

Autoritatea, cu alte cuvinte, poate fi exersată în mod eficient şi cuviincios numai dacă este cu smerenie şi iubire. Se cere un efort concertat-între episcop, preot şi laici-de a identifica domeniile problematice în cadrul vieţii parohiale şi de a căuta soluţii într-o atmosferă de pace şi împăcare. Aceasta înseamnă că trebuie să ne rugăm împreună pentru discernământ colectiv şi să cooperăm în vederea unor soluţii eficiente şi durabile. Izvorul principal de unitate şi creştere spirituală în comunitatea eclesială este Însuşi Iisus Hristos. Harul care face minuni, aduce vindecare şi oferă soluţii practice unor probleme aparent nerezolvabile, este un har pe care numai El ni-l poate dărui. Totuşi, acest har vine ca un răspuns în urma iubirii: iubire faţă de El şi iubire reciprocă. Unindu-ne ca păstori şi turmă în rugă-ciune şi într-o grijă comună autentică, putem face faţă oricărei crize, putem rezolva orice problemă şi putem îndeplini orice misiune, spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea lumii.

Acelaşi lucru se poate spune şi cu privire la problemele etice cu care ne confruntăm în activităţile zilnice ale parohiei. Orice program, interes, sau „eveniment parohial special", nu poate să aibă decât un efect destructiv dacă nu este întemeiat pe iubirea şi lucrarea lui Hristos îndreptate către schimbarea şi mântuirea lumii din jur. Nu cu mult în urmă am trecut pragul unui nou mileniu. Acest mileniu aduce cu sine provocări şi greutăţi tot atât de mari ca cele deja cunoscute, inclusiv prigoanele care au marcat istoria noastră creştin ortodoxă. Însă şi şansele, mai ales aici în Occident, sunt pe măsura problemelor potenţiale. De exemplu, trebuie să căutăm forme noi de slujire care vor activa darurile şi capabilităţile femeilor şi ale tinerilor noştri. Avem nevoie de noi modele de învăţământ creştin într-o societate unde copiii noştri vin faţă în faţă cu coruperea şi negarea celor mai fundamentale valori. Trebuie să găsim moduri de a aduce Evanghelia în spaţii neglijate, în locuri precum centrul oraşelor cu adolescenţii lor pierduţi, pentru a extinde mărturia şi misiunea Bisericii celor care încă nu au primit-o, sau care au respins-o deoarece aceasta a fost impusă fără înţelegere şi iubire. Trebuie de asemenea să deschidem căi noi de mărturie şi slujire către cei mai vulnerabili şi mai expuşi respingerii, din parohiile noastre: adolescentele însărcinate, victimile SIDA şi cei din închisori. Deasemenea trebuie să dezvoltăm noi modele de slujire faţă de cei bolnavi, de vârstnici şi de cei muribunzi.

Problemele cu care noi ne confruntăm, precum şi deciziile etice pe care trebuie să le luăm şi faţă de care trebuie să răspundem sunt de speriat şi aparent copleşitoare. Dacă ne bazăm, aşa cum obişnuim, numai pe propriile noastre resurse-grija de a ne proteja propriile interese precum şi de a urmări propriile noastre scopuri-atunci Biserica îşi va pierde repede autoritatea şi orientarea morală, într-o societate din ce în ce mai păgână şi demonică. Dacă însă ne unim în iubirea lui Iisus Hristos, hotărâţi să lucrăm împreună pentru a perpetua misiunea Lui în lume, atunci, fără nici o îndoială, harul lui Dumnezeu ne va călăuzi, în îndeplinirea acestei misiuni, cu succes şi credincioşie.

O astfel de realizare niciodată nu se poate cântări sau măsura în termeni pământeşti. Ea nu este rodul unor programe bine structurate, deşi acestea pot fi folositoare. Nici nu este rezultatul numai al unor intenţii bune sau al străduinţei, cu toate că şi acestea au rolul lor de bază. În termeni creştini, „succesul" se cântăreşte ca rod al unei transformări lăuntrice, întemeiat pe pocăinţă smerită, dovedită în faţa lumii şi unii altora ca iubire: iubirea care „îndelung rabdă... este binevoitoare... nu pizmuieşte... nu se laudă, nu se trufeşte... nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr". Această iubire, oglindind iertarea lui Dumnezeu fără hotar şi mila Lui inepuizabilă, „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1 Cor. 13). Izvorând din Însăşi Sfânta Treime, această dragoste se revarsă neîncetat asupra noastră de Dumnezeul iubirii. Acest dar poate fi substratul şi îndreptarul relaţiilor dintre oameni, precum şi al tuturor deciziilor morale din cadrul Trupului lui Hristos.

Voi încheia cu un apel. De curând am traversat perioada Postului Mare şi a Sfintelor Paşti; am sărbătorit din nou praznicul de viaţă dătător al Învierii Domnului nostru din morţi. Această biruinţă poate fi şi a noastră în măsura în care o primim cu credinţă şi iubire. În cadrul parohiilor noastre prin intermediul relaţiilor cu semenii, se ivesc în fiecare zi ocazii prin care putem să primim şi să ne bucurăm de această biruinţă. Însă aceste ocazii presupun discernământ. Discernământul însuşi este un dar al Duhului Sfânt, primit în urma rugăciunii fierbinte şi stăruitoare.

Cheia prin care putem rezolva conflicte în comunităţile noastre, prin care înaintăm în misiunea Bisericii, şi prin care urmăm calea care duce în Împărăţia lui Dumnezeu, este tocmai această rugăciune neîncetată prin care cerem discernământ în fiecare aspect al vieţii noastre comunitare de zi cu zi. Fie, aşadar, ca fiecare dintre noi să urmeze îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat", pentru discernământul care izvorăşte în fapte şi atitudini de iubire vindecătoare. Fie ca noi să învăţăm să vedem în chipul fratelui nostru însuşi chipul lui Hristos şi astfel să răspundem în toate relaţiile şi conversaţiile noastre cu dragostea necondiționată a Sfintei Cruci, care „pe toate le suferă, le crede, le nădăjduieşte şi le rabdă" de dragul mântuirii celuilalt.

Părintele John Breck a fost profesor de Noul Testament şi Etică la Seminarul Sf. Vladimir între 1984-1996. Actualmente dânsul este Profesor de Exegetică Biblică şi Etică la Institutul Teologic St. Serge din Paris. Împreună cu preoteasa Lyn el conduce St. Silouan Retreat din South Carolina. Este co-autor al cărţii Stages on Life's Way: Orthodox Thinking on Bioethics, tradusă în română sub titlul: Darul Sacru al Vieţii: Tratat de Bioetică.

Traducere din engleză de Pr. David Hudson şi Pr. Ilie Iulian Aniţei a textului publicat In Communion, Issue 42, Summer 2006. Website:  www.incommunion.org

Today's saints
May 24

Sf. Cuv. Simeon din Muntele Minunat
Sf. Mc. Serapion si Marciana

Archbishop Nicolae's
Pastoral Itinerary


May 28, 2017 - Divine Liturgy at St. Dimitrios the New Monastery, Middletown, NY

May 25, 2017 - Ascension of the Lord - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

May 21, 2017 - Ss. Constantine and Helen - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

May 16, 2017 - Meeting of the Executive Committee of the Assembly of the Canonical Orthodox Bishops of the USA, New York, NY

May 14, 2017 - Divine Liturgy at the Resurrection of the Lord parish, Sacramento, CA

Bishop Ioan Casian's Pastoral Itinerary


May 21, 2017 - Ss. Constantine and Helen – Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen parish, Edmonton, AB

May 14, 2017 - Divine Liturgy at St. Mary’s parish, Boian, AB

May 7, 2017 - Divine Liturgy at St. George parish, St. Hubert, QC

April 30, 2017 - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

April 23, 2017 - St. George - Divine Liturgy at St. George parish, St. Hubert, QC