roaa
5410 N.Newland Ave
Chicago, IL. 60656-2026
phone: 773.774.1677
fax: 773.774.1805
email: contact@romarch.org

Almanah 2014

“Căutarea Unei împărătese Văduve,” Sfânta Împărăteasă Elena şi “Episcopul pentru cele din afară ale Bisericii,” Sfântul Împărat Constantin

Prezentare la Adunarea Protopopiatului pentru Estul SUA Southbridge, MA, 16 noiembrie, 2013

Rolul mare al Sfântului Constantin, cel mai important împărat al anti-chităţii târzii, în sprijinirea creştinismului, dar şi în societatea romano-bizantină a făcut ca, în ultimii ani, să se organizeze numeroase sesiuni de comunicări ştiinţifice, congrese, conferinţe şi să fie publicate numeroase studii, articole şi cărţi închinate creatorului Imperiului Bizantin. Au fost reeditate astfel izvoarele istorice ale perioadei sale de domnie, lucrări închinate operei sale legislative, albume care prezintă ctitoriile sale: edificii militare, politice sau biseri-ceşti. Pe bună dreptate s-a făcut observaţia că, în ultimii ani, au apărut despre Sfântul Constantin cel Mare “mai multe biografii” decât despre oricine altcineva în istoria lumii, exceptând bineînţeles, persoana istorică a Mântuitorului Iisus Hristos. Dintre cele mai cunoscute biografii apărute în ultimii doi ani amintim pe cele ale profesorilor de bizantinologie: Vincent Puech, Bertrand Lancon, Tiphaine Moreau din Franţa, precum şi ale profesorilor britanici şi americani Jonathan Bardill, John Noel Dillon şi David Potter. Profesorul Jonathan Bardill al Universităţii din Newcastle, un anglo-saxon iubitor de novelistică istorică mi-a dat şi gândul acestei prezentări. El face referire în biografia sa “Constantine, Divine Emperor of the Christian Golden Age,” apărută în 2012, la cuvintele unui novelist britanic Arthur Evelyn Waugh care spunea: “Elena era în vremea aceea, efectiv, cea mai importantă femeie din lume, iar acum nu ştim aproape nimic despre ea.” (“Helena was at that time, literally, the most important woman in the world, yet we know next to nothing about her.”) Aceste rânduri m-au dus cu gândul la una dintre cele mai importante nuvele istorice ale literaturii universale “Helena, The Quest of the Empress Dowager” scrisă de Waugh la mijlo-cul secolului trecut. Această lucrare capodoperă rămâne alături de Ein Kampf um Rom a lui Felix Dahn, Count Belisarius of Robert Graves sau Julian de Gore Vidal, reprezentativă pentru nuvelistica istorică extrem de bine documentată.

Tot pe aceeaşi linie şi Biserica Ortodoxă a recunoscut dintotdeauna beneficiile venite asupra creştinismului în timpul împărăţiei lui Constantin cel Mare şi a alcă-tuit un cult special de cinstire a acestuia împreună cu cea care l-a indrumat şi i-a fost mereu aproape, Sfânta Împărăteasă Elena, mama sa. Din păcate, sinaxarele româneşti notează pentru ziua de 21 mai foarte puţine date despre Sfânta Elena, cea mai mare atenţie acordându-i-se fiului acesteia.

La polul opus, occidentul creştin refuză să-i recunoască împăratului Constantin sta-tutul de sfânt pe motiv că a amânat botezul până aproape de ziua morţii şi a avut o viaţă personală controversată, astfel încât ziua de 21 mai este dedicată în totalitate cinstirii Sfintei Elena, venerată pentru viaţa creştină autentică dusă din tinereţe şi până în ceasul morţii dar fără să ofere o imagine clară asupra aspectelor importante din viaţa ei. Unii teologi catolici contemporani, amintind de practica Bisericii Ortodoxe de a cinsti împreună pe marele împărat şi pe prea-credincioasa sa maică, tind să dea dreptate cultului ortodox cu menţiunea că, în cazul lui Constantin, se cuvine să amintim acţiunile sale măreţe, însă nu neapărat să-l considerăm sfânt.

Socotim de-a dreptul eronată această practică occidentală şi cu totul străină tra-diţiei ortodoxe, care a socotit din cele mai vechi timpuri că binefacerile primite de Biserica lui Hristos în vremea lui Constantin se datorează purtării de grijă a lui Dumnezeu, Care a lucrat atât prin fapte-le providenţiale ale împăratului, cât şi prin influenţa benefică a mamei sale.

Pentru a suplini lipsa de date din scrie-rile aghiografice româneşti referitoare la viaţa sfintei împărătese, vom încerca în rân-durile următoare să aducem înaintea tuturor un portret detaliat al Sfintei Elena, aşa cum reiese din datele istoricilor vremii, păstrând vie tradiţia ortodoxă care cere ca în cazul familiei acestor doi sfinţi împăraţi, faptele mamei să fie analizate prin raportare directă la cele ale fiului ei.

Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena s-a născut, după datele furnizate de Procopie, în oraşul Drepanon (azi Karamiirsel) în Bythinia (în nord-vestul Asiei Mici), căruia mai târziu Constantin i-a schimbat numele în Elenopolis, în onoarea mamei sale. Ammianus Marcellinus confirmă că oraşul Elenopolis purta numele de Drepa-num. Lui i se alătură Socrate, care confirmă faptul că împăratul a reîntemeiat şi a re-denumit cetatea. La rândul său, Sozomen spune că împăratul dă numele Elenei unei cetăţi, însă plasează Elenopolis în Palestina. Grija fiului de a-şi cinsti mama face ca mai târziu şi provincia Diospont să fie denumită Elenopont. După cum reiese din cercetările lui J. W. Drijvers, Drepanum ar fi cinstit întâi memoria martirului Lucian, apoi pe a Elenei, fără nici o legătură cu locul de naş-tere al împărătesei. Mai există apoi versiu-nea că mama împăratului putea fi originară din Niš, unde se născuse Constantin; de altfel, nu se păstrează nici o sursă epigrafică care să ateste numele Elenei în Bitinia. Rămâne, prin urmare, un mister neelucidat.

Elena este un nume foarte vechi şi răs-pândit, mai ales, în lumea greacă. Se pare că a fost numele unei divinităţi a luminii şi se aseamănă cu cuvintele greceşti helane = făclie, torţă, şi hele = strălucirea soarelui (a se compara cu helioterapia = tratament cu raze solare); poate avea şi formele: Ileana, Leana, Lina, Liana, Alen, Alina, Lenus, Ela, Lili, Elen, Ilona şi altele asemănătoare.

Înainte de proclamarea sa ca August, în 306, Constantin nu era decât fiul lui Con-stanţiu Chlor. Mai târziu, devine “fiul divi-nului Constanţiu”, şi la scurt timp după, autocrat, fapt care îi consolidează statutul. Autorii panegiricelor menţionează, în majo-ritate covârşitoare, originile sale nobile. S-a născut împărat, spune un apologet în 310, prin urmare Constantin posedă calităţi înnăs-cute de domnitor: n-a fost rodul întâmplării, ci “ai meritat Imperiul prin însăşi naşterea ta”, spune el adresându-se împăratului. Con-stantin este fiul lui Constanţiu Chlor, “un împărat atât de mare” el însuşi. De la tatăl său a moştenit Constantin nu numai puterea, ci şi curajul, potrivit unui panegiric din 307. În schimb, niciunul dintre oratori nu se lansează într-un elogiu al Elenei, cel puţin nu înainte ca ea să descopere Crucea lui Hristos la Ierusalim. Într-adevăr, mama lui Constan-tin era de condiţie modestă. Zosima conside-ră sintagma un eufemism. Trebuie recunos-cută însă aici judecata tendenţioasă a unui autor păgân. El precizează, în două rânduri, că Elena era o “femeie obscură”, soţie ilegi-timă a împăratului, iar Eutropiu (X, 2) afir-mă şi el că împăratul Constantin s-a născut “obscuriore matrimonio”. Ambrozie al Mila-nului o compară pe Elena cu o “stabularia”, însemnând o tânără hangiţă (De Obitu, 42). În chip similar, în Origo Constantini este calificată drept “vilissima”, termen peiorativ care denotă condiţia foarte joasă. Elena nu era, deci, soţia lui Constanţiu Chlor. Cei doi ar fi trăit împreună până la momentul uniunii lui Constanţiu cu Teodora, fiica vitregă a lui Maximian Hercule, în 289, cu scopul de a-şi asigura intrarea în tetrarhie. Acesta este motivul pentru care Manfred Clauss afirmă, cu maliţiozitate, că împăratul este un “Bas-tard” ceea ce nu este totuşi cazul, căci con-cubinajul părinţilor săi era un mariaj în usus.

O legendă ulterioară, foarte puţin credibilă, menţionată de Geoffrey de Monmouth, pretinde că era fiica regelui bri-tan Coel, care a căsătorit-o cu Constanţiu Chlor pentru a evita escaladarea războaielor dintre britani şi Roma. Monmouth declară apoi că ea a fost prezentată ca o regină de-oarece nu avea fraţi care să moştenească tronul Britaniei. Aceeaşi variantă este ară-tată mai în amănunt şi de Arthur Evelyn Waugh în nuvela sa “Helena, The Quest of the Empress Dowager”. După Waugh, Constanţiu Chlor o va întâlni pe Elena la curtea tatălui ei, în Britannia, în anul 270 pe când se afla într-o misiune. De acolo ar fi plecat şi s-ar fi stabilit în Niš.

Naşterea lui Constantin, din părinţii Elena şi Constanţiu Chlor, are loc undeva între anii 272 şi 280. Locul naşterii lui Flavius Valerius Constantinus este Niš, în Serbia de astăzi. De la Eusebiu aflăm că Elena era octogenară la momentul morţii: deducem de aici că s-a născut prin anii 250 sau mai târziu şi că avea mai puţin de 30 de ani la naşterea lui Constantin. Se cunoaşte, în mod surprinzător, data – 17 februarie, nu însă şi anul naşterii lui Constantin. Potrivit lui Eusebiu, în Vita Constantini, împăratul a trăit dublul anilor de domnie, care au fost puţin sub treizeci şi doi. Foarte aproape de această teorie, Aurelius Victor (în Cartea Cezarilor) scrie că moartea lui Constantin a survenit la vârsta de 62 de ani, în 337. Sozomen propune ca durată de viaţă cifra de şaizeci şi cinci de ani, vehiculată şi de Socrate şi Zonaras. În Compendiul său, Eutropiu avansează cifra de şaizeci şi şase de ani, precizând că moartea lui Constantin a survenit după treizeci şi unu de ani de domnie. Coroborate, toate aceste mărturii conduc la ipoteza că naşterea lui Constantin a avut loc între anii 271-272. Istoricii au păreri împărţite cu privire la anul naşterii; R. Turcan a propus, recent, anul 273, o ipoteză foarte plauzibilă.

Ce ştim însă sigur este că împăratul Constanţiu Chlor pleacă de lângă fiul său Constantin în 293. Pe data de 1 martie al aceluiaşi an, Constanţiu primeşte la Milan titulatura de Cezar, pe lângă Maximian Hercule. Îi este încredinţată guvernarea Britanniei, a Galiilor, a Spaniei şi a Mauri-taniei Tingitane. Acesta este momentul în care o îndepărtează pe Elena pentru a se căsători cu Teodora, una dintre fiicele Augustului.

Părăsită de Constanţiu, Elena nu şi-a pierdut pacea sufletească şi a continuat să trăiască departe de lume, în tristeţe şi singurătate. Probabil, în această perioadă cunoaşte şi îndrăgeşte credinţa creştină. Principala sa preocupare a fost educaţia fiului său, căruia s-a străduit să-i sădească în inimă dragostea şi gustul pentru virtute, pregătindu-l pentru a fi un merituos suc-cesor al tatălui său. Se ruga nopţi întregi ca fiul său să nu fie corupt de slava deşartă şi de mândrie; ştia că “cea mai importantă calitate a unui viitor împărat este ca, înainte de a-i comanda pe alţii, să fie stăpân asupra propriilor patimi.” (La vie de Sainte Helene, mere du Grand Constantin, pp. 10-11.) Copil fiind, el învăţase, cel mai probabil, limba greacă de la mama sa. Autorul lucrării Origo Constantini nu îl consideră o persoană foarte cultivată. În schimb, Constantin pare să-l fi întâlnit pe retorul Lactanţiu din Nicomidia, când viitorul împărat ajunge în aceste locuri, prin anii 293 sau 294. De altfel, Eusebiu certifică, afirmând că tânărul împărat începe acum să se facă remarcat prin educaţia sa “retorică.” La fel de important de ştiut este şi dacă Elena fusese alături de Constantin la Nicomidia, începând din 289, dar cel mai probabil ea şi-a urmat fiul odată cu proclamarea acestuia drept împărat, în 306. Unele scrieri istorice spun că Sfânta Împărăteasă Elena ar fi stat treisprezece ani la vila sa din Dalmaţia şi că ar fi plecat numai în momentul în care fiul său ar fi devenit împărat. Tindem să credem însă că ar fi însoţit curtea fiului ei mai devreme. Este menţionată întâlnirea Sfintei Elena cu Lactanţiu la Igal lângă Trier, care pe atunci nu mai era tutorele Sfântului Constantin, ci al fiului său Crispus. Este prima relatare despre fiul cel mare al împăratului pe care l-ar fi avut cu Minervina despre care istoria nu relatează foarte multe. Nu ştim însă dacă a fost o relaţie formală sau era doar una de concubinaj. Căsătoria lui Constantin cu Fausta, sora lui Maxentius din 307 a dus istoricii moderni să pună la îndoială statutul oficial al relaţiei lui Constantin cu Miner-vina. Dacă Minervina a fost soţia lui legiti-mă, Constantin ar fi avut nevoie de o hotă-râre de divorţ înainte de căsătoria cu Fausta, iar acest lucru ar fi avut nevoie de un ordin scris, oficial semnat de Constantin însuşi, dar nici un astfel de ordin nu este menţionat de sursele contemporane. Această lipsă în surse a condus mulţi istorici la concluzia că relaţia dintre Constantin şi Minervina a fost ori informală asemănătoare relaţiei mamei sale cu Constantiu Chlor sau Minervina a murit până în 307, iar acest lucru ar explica lipsa unei decizii de divorţ.

Odată cu proclamarea Sfântului Con-stantin ca împărat în 306, după moartea lui Constanţiu Chlor, Sfânta Elena se va muta la Roma şi va juca un rol esenţial, credem noi, în desfăşurarea tuturor aspectelor religioase, politice, militare din viaţa imperiului, primind de asemenea titlul de “Nobilissima Femina-Doamna Preanobilă” în anul 310.

În calitate de împărăteasă, Sfânta Elena locuia la Roma, într-un palat numit Sessorium, situat pe locul actual al bisericii Sfintei Cruci de la Ierusalim, un complex rezidenţial vast, cu amfiteatru, circ şi terme. Împăratul Constantin a dorit să-i ofere mamei sale puţin din avantajele ascensiunii sale; de aceea ea este adusă la Roma şi învestită cu putere, luându-şi rolul de împă-răteasă. Ea a fost asociată cu politica reli-gioasă a împăratului. Ea este imaginea fe-meii evlavioase şi devotate Domnului, ale cărei binefaceri în Ierusalim sunt amintite de Socrate: “Era atât de evlavioasă, încât se ruga laolaltă cu celelalte femei; le invita să prânzească pe fecioarele aflate în evidenţele bisericilor, servindu-le ea însăşi la masa aşezată cu mâinile ei.” Socrate o laudă pe împărăteasă pentru darurile către săraci, către biserici şi pentru “viaţa ei evlavioasă”. Sfânta Elena devine o slujitoare credincioa-să a lui Dumnezeu, convertindu-se după anul 312. Teodoret şi Ghelasie de Cizic sunt de părere că Elena l-a iniţiat pe Constantin în creştinism, iar vedenia Sfintei Cruci dinaintea luptei de la Pons Milvius din 312, împotriva lui Maxenţiu cumnatul său, ar fi numai o concluzie firească a unei credinţe puternice pe care ar fi luat-o de la mama sa.

Potrivit surselor istorice, convertirea (şi nu momentul botezului) lui Constantin şi-ar avea originea în bătălia de la Pons Milvius din 312, împotriva lui Maxenţiu. O întrebare pe care ne-o putem pune este dacă a devenit cu adevărat creştin în acel moment. Din câte cunoaştem, la 25 de ani după victoria de la Podul Vulturului, pe patul de moarte, a primit botezul de la Eusebiu de Nicomidia. Amânarea însă acestui moment poate fi pusă pe seama dorinţei exprimate în mod repetat de a fi botezat în râul Iordan după cum mărturiseşte părintele Emanoil Băbuş în lucrarea “Creştinismul în contextul politicii religioase constantiniene dintre anii 324-337.”

Un moment important din viaţa Sfinţilor Constantin şi Elena îl reprezintă Edictul de la Milano din 313 care dă liber-tate deplină Bisericii creştine, interzice ser-bările şi ceremoniile cu manifestări imorale sau sângeroase şi generalizează ţinerea zilei de odihnă, Duminica. În februarie 313 îm-păratul Constantin s-a întâlnit cu împăratul Liciniu la Milano, pentru a celebra căsătoria acestuia cu sora vitregă a lui Constantin, Constanţia. Acesta a fost motivul întâlnirii care a avut ca rezultat eliberarea creştinilor prin acte oficiale. Lactanţiu subliniază că acolo s-a încheiat o convenţie de colaborare între cei doi Auguşti, Constantin şi Liciniu care includea şi acordarea de libertate creştinilor. Această hotărâre a fost numită pentru prima dată “Edictul de la Milano” de către Cesare Boronio (1538-1607) în celebra sa lucrare “Annales Eclesiastici.” Afirmaţia lui însă se bazează pe existenţa a două scrisori publicate mai târziu de Liciniu. Prima dintre acestea este scrisoarea pe care Liciniu a adresat-o guvernatorului Bitiniei, la „idele lui iunie 313”, păstrată în original la Lactanţiu, iar a doua reprezintă o traducere din limba latină în limba greacă a unei scrisori similare adresate guvernatoru-lui Palestinei şi inclusă în Istoria bisericeas-că a lui Eusebiu de Cezareea. Textele, cele două, sunt aproape identice.

Tradiţia ortodoxă a văzut dintotdeauna în aceste fapte măreţe amprenta influenţei Sfintei Elena asupra fiului său, pentru că împărăteasa îmbrăţişase din tinereţe învăţă-tura creştină. Istoricul bisericesc Eusebiu din Cezareea susţine altă variantă. După el, credinţa Sfintei Elena ar fi rodit în sufletul ei datorită strădaniei fiului său, întrucât, “mai înainte ea nu fusese credincioasă.” (Viaţa lui Constantin cel Mare, p. 144)

Cuvioşia sfintei împărătese s-ar datora respectului şi preţuirii cu care a cinstit-o credinciosul ei fiu, care a descoperit credin-ţa prin intervenţie divină şi a transmis-o mai departe şi mamei sale. Sfânta Elena se bu-cura de toate onorurile împărăteşti, în toate provinciile era aclamată ca împărăteasă au-gusta, avea drepturi depline asupra vistieriei împărăteşti, iar împăratul a poruncit ca pe unele monede să fie gravat chipul aceleia ce i-a dat viaţă. Această atitudine favorabilă faţă de mama sa ar fi determinat-o pe aceasta, după părerea lui Eusebiu, să respecte şi ea Evanghelia lui Hristos.

O alta variantă reiese din cărţile de cult. Astfel, sinaxarul zilei de 21 mai lasă să se înţeleagă că aplecarea împăratului spre cre-dinţa creştină este o moştenire de la tatăl său, Constanţiu Chlor, care, deşi a împărăţit împreună cu marii prigonitori Diocleţian şi Maximian, s-a arătat plin de blândeţe faţă de creştini, întrebuinţându-i pe cei ce luptau pentru credinţa în Hristos ca sfetnici şi slujbaşi la Curtea împărătească. “Constanţiu - spune sinaxarul - învăţând buna cinsti-re pe Constantin, fiul său cel iubit, l-a lăsat diadoh al împărăţiei sale în ostroavele Britaniei.” (Mineiul lunii mai, p. 177.) Deşi în-chinător la idoli, Constanţiu nu dădea prea multă importanţă slujbei idoleşti, ci îşi pu-nea nădejdea în Dumnezeu Cel Preaînalt. În această concepţie şi-ar fi crescut şi fiul: “El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli.” (Vieţile Sfinţilor, p. 216.)

Analizând datele de mai sus ajungem la concluzia că Ortodoxia credinţei lui Con-stantin ar fi rodul unei educaţii alese predate de tatăl său, iar după descoperirile divine primite de fiu, acesta ar fi contribuit şi la creştinarea mamei, ceea ce este cu totul stră-in învăţăturii transmise în Biserica Ortodoxă de-a lungul timpului, care o consideră pe împărăteasa Elena izvorul desăvârşirii spiri-tuale a fiului ei. Este posibil ca istoricii care au transmis aceste date să fie influenţaţi de obiceiul specific perioadei vechi de a scoate în evidenţă faptele oamenilor doar pe linie paternă. Rezolvarea dilemei vine din scrieri-le aghiografilor greci, care sunt de părere că “atitudinea indulgentă a lui Constanţiu Chlor faţă de creştini se datorează influenţei pe care a avut-o în viaţa lui prima soţie.” Luând în calcul şi această ultimă informaţie, vedem că Sfânta Elena este cea care a pro-movat vieţuirea în spirit creştin atât în faţa soţului, dar mai ales înaintea fiului lor. Indiferent dacă s-a botezat la 60 de ani cum zic unele izvoare sau s-a botezat de tânără, împărăteasa Elena a fost sursa principală a introducerii şi dezvoltării Ortodoxiei în cadrul familiei sale împărăteşti.

În timp ce Constantin dădea noi spe-ranţe de viaţă creştinilor în plan legislativ, Elena se ocupa de organizarea operelor de binefacere şi de împodobire a lăcaşurilor sfinte: “Elena nu dădea uitării nici dovezile de credinţă în Dumnezeu: în biserica lui Dumnezeu putea fi văzută oricând, casele de rugăciune le înzestra cu daruri minunate şi nu dădea uitării nici măcar lăcaşurile aflate în cele mai neînsemnate cetăţi. Merită cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bineplăcu-te Lui.” (Viaţa lui Constantin cel Mare, p. 143.) Imperiul însă trăia o vreme de prosperitate şi Biserica creştină creştea iar Sfântul Constantin îi purta de grijă neînce-tat. Religia creştină însă nu era religie de stat. Ea va deveni singura “religie licita” mult mai târziu în timpul împăratului Teodosie I, la anul 380. Cu toată influenţa şi implicarea Sfântului Constantin în Biserică, aceasta nu a ocupat niciodată funcţia de şef al Bisericii, ci cel mult pe cea de “episcop pentru cele din afară ale Bisericii,” aşa cum s-a definit el însuşi, lăsând episcopilor libertatea şi responsabilitatea de a se ocupa de treburile interne ale Bisericii.

Perioada 315-326 repre-zintă o vreme plină de zbu-cium atât în viaţa Bisericii creştine cât şi în mijlocul familiei imperiale. Cearta donatistă, ideatica monar-hianistă care mai târziu va duce la erezia ariană sunt câteva din problemele întâl-nite în rândul învăţăturii creştine care se vor rezolva în parte prin deciziile sinodului I Ecumenic de la Niceea, re-şedinţa de vară a împăratului care se afla foarte aproape de noua capitală a Imperiului, Constantinopol. Anul 326, ce marchează douăzeci de ani de domnie a lui Constantin, este şi anul unei fracturi im-portante în principatul său. El este umbrit de cele două exe-cuţii printre membrii familiei împăratului, cea a lui Cris-pus, fiul cel mare al lui Con-stantin, urmată de cea a Fa-ustei, soţia sa. Cât de gravă a fost această dramă reiese şi din ştergerea din analele im-periale ale numelor celor doi după moarte. Există însă do-vezi numismatice care vor-besc despre o stare de dizgra-ţie în care căzuse Fausta încă din 324.

Mărturie în acest sens stă un medalion constantinian, datând din cca. 326-330, descoperit în 1922. Cele cinci personaje identificabile sunt Constantin, cei doi fii ai săi (Constantin al II-lea şi Constanţiu al II-lea, deja Cezari), Flavia Iulia Constantia (fiica lui Constanţiu Chlor şi a Teodorei, devenită femina nobilissima) şi Elena. Prezenţa mamei împăratului în locul soţiei sale, Fausta, nu mai este un motiv de nedumerire. Deşi ambele femei primesc titlu de Augusta în 326, cu ocazia vicenaliilor lui Constantin (20 ani de domnie), numai mama primeşte şi diadema, fapt confirmat de monedă. Figura feminină de pe monedă o reprezintă deci, fără îndoială, pe Elena. Deasupra portretelor este reprezentată chrisma, către care converg privirile lui Constantin şi ale Elenei. “Cuplul imperial” este deci asociat cu crucea, “logo”-ul creştinismului constantinian. În această compoziţie, Elena primeşte un loc de frunte, care o leagă incontestabil de împărat în politica sa religioasă şi dinastică. S-au găsit de asemenea şi inscripţii în limba latină purtând titulatura Elenei. Una dintre acestea, datând din 324, descoperită la biserica Sfânta Cruce de la Ierusalim, o asociază pe Elena cu termenul de “genitrix”, care amin-teşte legătura sa cu familia imperială şi cu patria. Toate inscripţiile găsite, datând din perioada 324-326, o cinstesc pe Elena ca “mater”, “genitrix” sau “procreatrix” (toate însemnând “mamă”) a lui Constantin. Este, prin urmare, asociată de o manieră fonda-toare cu dinastia; cultul imperial este, de această dată, şi ascendent şi descendent.

Mulţi istorici pun pe seama acestei drame pelerinajul Sfintei Elena din Palestina între anii 327-328. Sunt însă şi alte motivaţii ale celui mai important moment din viaţa Sfintei Împărătese Elena. Exista acesta su-fletesc, căci se menţionează de Lactanţiu iu-birea deosebită pe care o avea Sfânta pentru Crispus, fiul cel mare al împăratului şi unul de porunca dumnezeiască pe care tradiţia îl menţionează în dialogul ei cu Sfântul Silves-tru, papă al Romei când Sfânta Elena mărtu-riseşte că vrea să păşească în locurile unde a păşit şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi ia ca poruncă să găsească Sfânta Cruce. Exista însă şi o motivaţie politică de reconciliere a Răsăritului Imperiului care nu întelegea re-formele radicale ale Sfântului Constantin.

Aşadar Sfânta Elena va merge în Palestina, unde iniţiază săpături pentru des-coperirea lemnului Sfintei Cruci şi a mor-mântului Domnului. Relatările despre des-coperirea Crucii şi a cuielor folosite la răstignirea Mântuitorului se articulează în jurul a două personaje: împărăteasa Elena şi fiul ei, Constantin, stăpânitorii Imperiului roman. Trebuie făcut cunoscut însă faptul că mărturiile aduse de autorii contemporani evenimentului nu sunt identice, iar primele mărturii apar abia ulterior. Amintim aici autori precum Ambrozie al Milanului, cu lucrarea De Obitu Teodosii (395), Paulin de Nola (c. 403), cu Epistola 31 către Sulpicius Sever, care o redă în Cronica sa (403), Rufin de Aquileea cu Istoriile bisericeşti (c. 400), Socrate Scolasticul (439-443), Sozomen (443-444) şi Teodoret (440). Acestea sunt cele şapte surse care relatează despre descoperirea lemnului Sfintei Cruci de către Sfânta Elena. Acestor mărturii directe li se alătură cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Omilii (398), unde se evocă descoperirea, fără a se da însă numele Elenei. Păgânii ridicaseră în acel loc un templu închinat Afroditei, dărâmat în momentul începerii căutărilor. Sunt descoperite trei cruci sub Golgota: una singură este cea a lui Hristos. Conform relatărilor din Evanghelii, celelalte purtaseră trupurile celor doi tâlhari, cel bun şi cel rău, răstigniţi împreună cu Mântuitorul Iisus. şi aici relatările sunt divergente, pentru că unii autori afirmă că Sfânta Cruce putea fi recunoscută după titulus-ul care-i fusese adăugat, la porunca lui Ponţiu Pilat: „Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor”. Toate converg, însă, în privinţa identificării crucii prin tămăduirea unei femei bolnave. După găsirea lemnului, împărăteasa trimite părţi din el la Roma şi Constantinopol, păstrând secţiunea princi-pală la Ierusalim. Ulterior, lemnul este împărţit în noi fragmente, pe tot cuprinsul Imperiului. Constantin primeşte cuiele, pe care le topeşte pentru a face un coif şi zăbală pentru calul său. Familia imperială deschide mari şantiere creştine, pentru ridicarea de basilici pe locul evenimentelor biblice şi în marile capitale ale Imperiului: Roma, Constantinopol, Peştera Naşterii, Golgota, Muntele Măslinilor etc. În acest punct se opresc toate relatările despre descoperirea Sfintei Cruci. Alte mărturii literare sau arheologice, răzleţe, evocă prezenţa relicve-lor în Imperiu pe parcursul secolelor al IV-lea şi al V-lea. Sfântul Chiril al Ierusalimului ne spune, în Catehezele baptismale şi mistagogice, că Sfânta Cruce este cinstită în toată lumea romană, pelerina spaniolă Egeria atestă prezenţa unor părţi din lemnul Crucii la Ierusalim; în fine, epigrafia atrage atenţia asupra primirii de părticele în provinciile Imperiului. Tocmai această cin-stire a Sfintei Cruci constituie dovada cea mai credibilă în sprijinul autenticităţii rela-tărilor despre descoperirea acesteia. În 335, împăratul Constantin îi invită pe Părinţii re-uniţi la Tyr, cu ocazia aniversării a 30 de ani de domnie, la sfinţirea celor două basilici de la Muntele Măslinilor şi Sfântul Mormânt, ce are loc pe 13 septembrie la Ierusalim. În ziua următoare sfinţirii, duminica de 14 sep-tembrie, episcopul Ierusalimului arată pen-tru prima oară mulţimii adunate lemnul Sfânt al Crucii. La iniţiativa lui Constantin, Părinţii stabilesc ziua de 14 septembrie drept sărbătoare anuală a Înălţării Sfintei Cruci. Sărbătoarea Crucii apare, astfel, în strânsă legătură cu aflarea acesteia şi dăinuie în timp, fiind prăznuită şi azi tot în data de 14 septembrie. Sărbătoarea se răs-pândeşte în tot Răsăritul începând cu secolul al VII-lea, ajungând la Roma sub pontifica-tul papei Sergiu I (687-701), la îndemnul căruia este inserată, în Liber Pontificalis, ur-mătoarea menţiune:

“În sacristia preafericitului apostol Petru se găseşte un relicvariu unde se păstrează o bucată preţioasă şi destul de mare din lemnul mântuitor al crucii Mântuitorului. [...] În ziua Înălţării Sfintei Cruci, poporul creştin sărută şi cinsteşte această relicvă în basilica constantiniană a Mântuitorului.”

Deja în cea de-a doua jumătate a secolului IV, mărturiile relevă existenţa unor bucăţi din cruce pe teritoriul Imperiului roman. Chiril, al doilea succesor al lui Macarie pe scaunul Ierusalimului, menţionează că fragmente din Sfânta Cruce sunt răspândite în lumea întreagă: “Să adăugăm că lemnul crucii împărţit în bucăţi datând din anul 359, găsite în Algeria, una în apropiere de Setif, alta la capul Matifou. Ioan Gură de Aur afirmă, în jurul anului 388, că oamenii veneau în număr mare să cinstească lemnul Sfintei Cruci şi încercau să obţină bucăţi minuscule, pe care le închideau în sipete din metale preţioase bătute cu pietre scumpe. Ieronim poves-teşte, într-o epistolă către Eustaţiu, că pro-pria sa mamă, Paula, a sărutat lemnul sfânt al crucii de la Ierusalim. În fine, aproxima-tiv în anul 384, pelerina Egeria descrie în amănunt Liturghia de la Ierusalim şi sărbă-toarea sfinţirii, cărora le este asociat lemnul Crucii. Acest prim tip de surse relevă pre-zenţa părticelelor din Sfânta Cruce în Imperiu şi autenticitatea găsirii lemnului Sfintei Cruci.

Încurajată de buna reuşită, continuă această căutare şi la Bethleem, unde identifică locul naşterii lui Iisus, şi pe Muntele Măslinilor, locul unde s-a înălţat la cer. Peste tot sunt îndepărtate construcţiile păgâne, ridicate în cinstea idolilor, şi înălţa-te bazilici rămase celebre. Împodobirea ţării Sfinte cu locaşuri de cult s-a dorit să fie semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu “pentru binefacerile revărsate asupra mare-lui Împărat Constantin, precum şi asupra fiilor lui, preacucernicii cezari, nepoţii ei.” Una din daniile Sfintei Împărătese Elena cu o importanţă majoră o constituie şi ajutorul dat Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai. Capela Rugului Aprins de la Sinai a fost construită cu ajutorul daniei făcute de Sfânta Împărăteasă Elena. şi acum capela se mai cheamă, “Capela Sfintei Elena” şi ea a fost terminată în 330.

Mama lui Constantin a participat la toate acţiunile de binefacere în folosul creş-tinilor persecutaţi, mutilaţi, lipsiţi de posibilităţi, înlăturaţi din serviciul public. Se spune că mama lui Constantin era bolta Imperiului. Este prima femeie din lume care şi-a eliberat toţi sclavii şi a desfiinţat de la curte suita de doamne şi domniţe, care huzureau în lux, intrigi şi lucruri nefolosi-toare, încât un slujbaş al templelor păgâne a numit-o “molima ucigaşă a idolilor şi a zeilor.” De aici, ura păgânilor împotriva celor doi.

Virtutea prin care se distingea Sfânta Elena era milostenia. “Virtutea milosteniei, spun aghiografii greci, caracteriza viaţa de zi cu zi a sfintei şi era aşa de des pusă în valoare, la fel cum trupul se foloseşte de respiraţie pentru a trăi.”

Istoricul Eusebiu adaugă: “Străbătând întregul Răsărit înconjurată de strălucirea ce i-o aducea autoritatea împărătească, Elena împărţea în jur daruri din belşug, atât poporului de prin oraşe, cât şi oricărui ins care venea la ea să-i ceară; şi tot din belşug împărţea ea cu darnicu-i braţ şi unităţilor armate. Dar cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi şi neajutoraţi: faţă de unii cu daruri în bani, iar faţă de alţii, împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare sau de pătimirile lor din mine, a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi, câte unora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun.” (Viaţa lui Constantin cel Mare, p. 143). Statura ei impresionantă, populari-tatea de care se bucura, modestia care o caracteriza o făceau un apostol încoronat al împărăţiei lui Hristos. Era în mijlocul maselor necăjite, înţelegea durerea de ma-mă, simţea glasul pruncilor şi oftatul orfa-nilor şi neputincioşilor. Cunoştea regulile de instrucţie militară, se orienta după mer-sul stelelor fiind comandant destoinic al corăbiilor de pe mare. Sufletul ei era larg şi deschis oricui care, cu sinceritate, îi spunea păsul şi necazul. Dar ceea ce o frământa îndeosebi era pacea în Imperiu şi libertatea religioasă.

Conform surselor, Sfânta Elena se stinge din viaţă la vârsta de 80 de ani, însă nu se cunoaşte anul morţii. Se ştie, cel puţin, că moartea împărătesei survine după şederea la Locurile Sfinte, deci după 326- 327. Prin urmare, putem estima că este vorba de cca 328-329, însemnând că moare cu zece ani înaintea fiului său. Eusebiu notează că împăratul este de faţă la moartea mamei sale. Este deci posibil ca Elena să-şi fi sfârşit zilele la Nicomidia sau Trier, pentru că se ştie că Împăratul Constantin se afla acolo în cursul iernii lui 328. Se pare că trupul Elenei a fost depus într-un mausole-um ridicat special pe Via Labicana din Roma. Sarcofagul din porfir era împodobit cu figuri militare şi pare să fi fost realizat iniţial pentru Constantin, înainte ca acesta să-şi manifeste dorinţa de a fi aşezat după moarte între cei doisprezece apostoli, la Constantinopol. Ajunsă la vârsta de 80 de ani şi simţindu-şi sfârşitul aproape, Sfânta Elena spune tradiţia, şi-a luat rămas bun de la cei apropiaţi şi a împărţit averea ei răspândită pe toată suprafaţa pământului Împăratului Constantin, unicului său fiu, şi nepoţilor. Iar după ce a lăsat toate lucrurile în ordine, “şi-a dat duhul de faţă cu minu-natul ei fiu care o veghea şi-i purta de grijă şi-i ţinea mâinile între ale sale.”

Eusebiu de Cezareea consideră că sfâr-şitul creştinesc al sfintei împărătese a fost răsplata binemeritată a credinţei sale şi a faptelor bune izvorâte din dreapta credinţă. Din această cauză ceasul morţii o găseşte pe Sfânta Elena împăcată cu sine însăşi şi cu cei din jur, pregătită să lase în urmă viaţa pă-mântească spre a o căpăta pe cea cerească. Izvoarele istorice mărturisesc o transfigurare minunată petrecută în viaţa împărătesei în ceasul morţii echivalentă cu o îngerească bucurie, fiindcă, “în timp ce se pregătea să fie primită de Mântuitorul ei în sufletul său, ea ajunsese de pe acum să se împărtăşească de nepieritoarea stare a îngerilor.”

Între 328 şi 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica şi să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creştinismul în timpul domniei lui Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creştinism, iar regatul său a devenit oficial creştin la începutul secolului al IV-lea. La scurt timp după Sărbătoarea Paştelui din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a dorit să fie botezat de către episcopul Eusebiu de Nicomidia, iar după botez a purtat numai veşminte albe precum ale unui neofit creştin în locul veşmintelor imperiale. Trebuie din nou să subliniem faptul că sunt istorici care plasează botezul mult mai din vreme în 324 la Roma, administrat de Sfântul Silvestru. În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomidia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol şi expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial. Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constaţiu II şi Constant şi-au luat titlul de augustus, împărţind imperiul.

Nu am înţeles niciodată de ce Vieţile Sfinţilor şi Sinaxarele ortodoxe nu oferă un tablou complet al Sfintei Elena şi se limitea-ză doar la câteva fapte pentru care a rămas în istorie. Probabil, cărţile noastre de cult au preluat metoda didactică a lui Eusebiu de Cezareea, biograful Sfântului Constantin, care a realizat cronicile având în centrul atenţiei persoana împăratului. Nu este exclus ca actuala structură a sinaxarului din ziua de 21 mai să fie o reacţie la practica romano- catolică de a o cinsti doar pe Sfânta Elena. Prima carte în limba română cu “Orânduiala slujbei Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena” din ţara Românească a fost impri-mată la Snagov în 1696 sub patronajul lui Constantin Brâncoveanu. şi acel text ex-trem de melodios şi într-o română foarte elegantă se opreşte cu o mare atenţie asupra Sfântului Constantin şi mai puţin asupra mamei sale Sfânta Elena. În cazul acesta însă înţeleg, este un mod firesc în intenţia editorului de a-l pune în relaţie pe Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu cu patronul său bizantin.

Patriarhia Română a dedicat anul 2014, anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) dar şi anul come-morativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Sunt sigur că vom auzi din nou multe din calităţile Sfântului Constantin cel Mare în portretul marelui nostru Sfânt Domnitor Constantin Brâncoveanu. Cu doar câteva luni în urmă vizitam muzeele bucureştene şi am păşit şi la Muzeul de Istorie al Bucureştilor şi în expo-nate se află şi o sabie a Sfântului Constantin Brâncoveanu cu o inscripţie extrem de con-cludentă “Tu, împărat nebiruit, Cuvântule al lui Dumnezeu. Rege al lumii, dăruieşte sem-nele biruinţei împotriva duşmanilor lui Con-stantin voievodul şi Domnul credincios, după cum odinioară le-ai dăruit Marelui Împărat Constantin.”

După trei secole de suferinţe şi sacrificii, lumea creştină trăieşte o primăvară a vieţii spirituale şi materiale, pentru care aduce mulţumire lui Dumnezeu şi laudă Sfintei Elena Augusta şi fiului ei, Constantin, pe care îi numeşte “cei întocmai cu Apostolii.” Un rol important în această răsturnare de situaţie a istoriei Creştinismului îl deţine, fără îndoială, Sfânta Împărăteasă Elena.

Aş dori să închei tot într-o tentă literară cu gândul la unul dintre cele mai vechi poeme anglo-saxone păstrate “Elene”, pus pe seama poetului din secolul VIII, Cynewulf. Charles Kennedy în lucrarea “St. Helena Finds the True Cross” spune: “în poemul lui Cynewulf, Elena poate fi înţeleasă ca o alegorie a Bisericii creştine şi misiunea sa de a conduce pe oameni la mântuire, prin acceptarea Crucii. Literalmente, misiunea ei este de a găsi adevărata cruce, dar alegoric, misiunea ei este să evanghelizeze lumea. Elena este menţionată ca o regină războinică şi are o armată de războinici, însă ei nu luptă, dar ei sunt acolo pentru a subjuga un inamic puternic, care ar putea fi Satana.” Iar pentru faptele credinţei sale, Sfântul Grigorie cel Mare a considerat-o pe augusta Elena “instrumentul de care s-a folosit Dumnezeu pentru a face să strălucească în inimile romanilor luminile credinţei.” (Sainte Helene, Imperatrice et egale aux apotres).

Pr. Daniel Adrian Ene

Today's saints
Mar 24

Inaintepraznuirea Bunei Vestiri
Sf. Cuv. Zaharia
Sf. Mc. Luca
Sf. Artemon, Episcopul Seleuciei din Pisidia
Cuviosul Iacob Mãrturisitorul

Archbishop Nicolae's
Pastoral Itinerary


March 26, 2017 - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

March 25, 2017 - Annunciation - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

March 19, 2017 - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

March 12, 2017 - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

March 5, 2017 - Sunday of Orthodoxy - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

Bishop Ioan Casian's Pastoral Itinerary


March 26, 2017 - Divine Liturgy at the Holy Archangels parish, Montreal, QC

March 25, 2017 - Annunciation - Divine Liturgy at St. Mina Mission, Ste-Therese, QC

March 19, 2017 - Divine Liturgy at the Holy Cross Monastery, Mono, ON

March 12, 2017 - Divine Liturgy at St. George parish, St. Hubert, QC

March 5, 2017 - Sunday of Orthodoxy - Divine Liturgy at St. Mary’s parish, Gatineau, QC; Pan-Orthodox Vespers at St. Elias Antiochian Church, Ottawa, ON