roaa
5410 N.Newland Ave
Chicago, IL. 60656-2026
phone: 773.774.1677
fax: 773.774.1805
email: contact@romarch.org

Credinta Aprilie - Iunie 2014

ROAA

Ctitoriile transilvănene ale Sfântului voievod Constantin Brâncoveanu

Sfârşitul dramatic al lungii şi prosperei domnii a voievodului Constantin Brâncoveanu al ţării Româneşti (octombrie 1688 – martie 1714) a impresionat profund pe contemporanii săi din Principatele Române, pe liderii statelor europene, pe cronicarii şi istoricii români şi străini, care au relatat şi au cercetat complexa personalitate şi îndelungata epocă a acestuia. Trebuie să recunoaştem, personalitatea sa ne impresionează profund şi pe noi, cei de azi, şi ne îndeamnă la reflecţie. În studiul de faţă vom aborda una din ipostazele personalităţii, domniei şi moştenirii culturale a principelui martir: activitatea sa ctitoricească din Transilvania. Astfel vom prezenta itinerarul zidirii a patru biserici de aici, demers emblematic pentru coordonatele politicii ecleziale a lui Constantin Brâncoveanu. Este vorba de bisericile de la Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Ocna Sibiului şi Poiana Mărului, fiecare având propria poveste şi purtând prin vremi mărturia unei vocaţii.

Politica bisericească a lui Constantin Brâncoveanu în Transilvania trebuie privită în contextul global al politicii sale externe, în general, şi a relaţiilor cu principele ardelean Mihai Apafi II şi cu Casa de Habsburg, în particular. Astfel, mai ales în cazul ctitoriilor sale de la Făgăraş şi de la Sâmbăta de Sus, domnul român a căutat să se asigure întâi de legalitatea juridică în conformitate cu legislaţia Transilvaniei a viitoarelor sale edificii bisericeşti, cerând şi obţinând în acest sens aprobări de la ambele autorităţi politice, atât a principelui ardelean care de jure s-a aflat la conducerea Transilvaniei până la semnarea păcii de la Karlowitz (16/26 ianuarie 1699), cât şi a imperialilor care de facto ocupaseră marele principat intracarpatic încă din primăvara anului 1688. Din relaţiile sale diplomatice cu austriecii reiese că, pe lângă o dorinţă sinceră de manifestare a zelului ctitoricesc şi în mijlocul comuni-tăţilor româneşti din ţara Făgăraşului, Constantin Brâncoveanu a intenţionat, mai ales prin ridicarea ansamblului mănăstiresc şi a palatului princiar de pe întinsul său domeniu de la Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos şi Poiana Mărului să-şi asigure un loc potrivit demnităţii sale domneşti în care s-ar putea refugia cu întreaga familie în cazul în care viaţa sa ar fi fost pusă în primejdie de către turci.

Din corespondenţa purtată cu autorităţile ardelene şi austriece reiese în mod clar această politică consecventă de a încerca să întreţină o relaţie cordială de bună-vecinătate cu autoritatea politică de la nord de Carpaţi, căutând să-şi extindă proprietăţile din Transil-vania şi să-şi sporească depozitele în bani şi obiecte preţioase la Braşov, concomitent informând comanda-mentul armatelor austriece de la Sibiu şi Curtea de la Viena despre mişcările otomanilor 1. În schimb a obţinut atât calităţile nobile de “cetăţean al Ardealului” (1679), “conte” (1688) şi “principe al Sfântului Imperiu” (1695), cât mai ales autorizaţia imperială de a se refugia şi a fi tratat după cuviinţă în Transilvania2.

• Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus

Încă din perioada de dinainte de a urca pe tronul ţării Româneşti, când a îndeplinit mai multe oficii în dregătoria domnească, Constantin Brâncoveanu a fost legat de Transilvania printr-o moştenire de familie. Moşia de la Sâmbăta de Sus intrase în proprietatea bunicului său, marele vornic Preda Brâncoveanu, în cursul anului 16543. Probabil pentru a consfinţi nu numai printr-un act juridic trecerea în proprietatea sa a noii latifundii, ci şi pentru a însemna în mod public luarea în stăpânire a acestei moşii, vornicul Preda a zidit acolo o mănăstire prin anul 16574. Era astfel firesc ca, odată ajuns domn al ţării Româneşti, voievodul să continue opera ctitoricească a înaintaşilor săi şi pe această moşie a sa din ţara Făgăraşului.

Dintre toate ctitoriile ardelene ale voievodului, “Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus” este cea mai cunoscută în literatura de specialitate5 şi în mentalul colectiv ardelean, fiind corelată cu personalităţile a doi mari mitropoliţi, respectiv a doi vestiţi duhovnici harismatici ai secolului XX, care şi-au legat numele definitiv de ea. Este vorba despre mitropoliţii Nicolae Bălan (1882-1955) şi Antonie Plămădeală (1926-2005), cei ce au rectitorit-o, şi de părinţii Arsenie Boca (1910-1989) şi Teofil Părăianu (1929-2009), care au revigorat-o din punct de vedere spiritual.

În lipsa pisaniei, aflată în partea lăcaşului afectată de distrugerile suferite în cei peste o sută cincizeci de ani de pustiire, datele sugerate de cercetători susţin ipoteza zidirii mănăstirii între anii 1698-1701. Aici exista o veche vatră monahală având edificii vechi din lemn. În fruntea obştii monahale se afla, pe la anul 1690, egumenul Ion din Pojorta. Acest lucru este atestat de o semnătură a acestuia pe un exemplar al Bibliei lui şerban de la 1688 6.

Asemenea celorlalte ctitorii ale lui Brâncoveanu din ţara Românească şi mănăstirea de la Sâmbăta a fost înzestrată cu toate obiectele, veşmintele şi cărţile necesare bunei desfăşurări a cultului liturgic. Din punct de vedere arhitectonic biserica mănăstirii, după toate probabilităţile, era încadrată de chiliile monahilor, de alte clădiri şi anexe. Dintre acestea unele erau dedicate unei şcoli de grămătici, unde vor fi fost aduşi dascăli şi zugravi din ţara Românească, care să se ocupe de întreţinerea şi înfrumuseţarea complexului monastic voievodal, de educaţia obştii şi a clerului din zonă. Clădirile construite aici erau suficient de spaţioase încât să servească şi posibilului refugiu ardelean al domnului şi al numeroasei sale familii.

Din complexul brâncovenesc original a supravie-ţuit până astăzi doar biserica mănăstirii, incinta şi parţial sfântul locaş fiind “pustiite” în cursul anului 1785 de către autorităţile austriece după ce rezistaseră asaltului devastator al generalului Nicolas von Bukow din anii 1761-1762. Prin directa implicare a acestuia toate mănăstirile ortodoxe din ţara Făgăraşului şi din întreaga Transilvanie au fost dărâmate sau arse, în conformitate cu rezoluţia comisiei aulice din 13 iunie 1761 care stipula în mod limpede că: “cele de lemn să se ardă, cele de piatră să se dărâme” 7. Dacă în timpul acţiunii lui Bukow biserica a rezistat, aceasta se datorează intervenţiei nepotului voievodului ctitor, Constantin Brâncoveanu, mare spătar sub domnia lui Constantin Racoviţă, cel ce prevalându-se de “dreptul de ctitor” sau în accepţiunea sa occidentală de “dreptul de patronat” (Patronatsrecht) asupra sfântului lăcaş a reuşit să împiedice autorităţile să-i violeze moşia şi ctitoria 8.

În 1785 însă, în contextul înstrăinării pentru o perioadă a moşiei de urmaşii lui Brâncoveanu, când locaşul nu a mai beneficiat de protecţia de jure a familiei ctitorului şi astfel a scutului reprezentat de dreptul de patronat al membrilor acesteia, episcopul greco-catolic Grigore Maior şi-a propus distrugerea şi acestui din urmă focar de rezistenţă ortodoxă al ţării Făgăraşului. În demersurile sale îndreptate în acest scop către autorităţile civile şi militare din Transilvania episcopul blăjean a atras atenţia oficialilor asupra pericolului reprezentat de mănăstire şi de obştea ei pentru “sfânta unire” din părţile Făgăraşului, arătând că de acolo se răspândeşte “otrava schismei în toată Transilvania”, iar călugării acesteia “pângăresc ţara Făgăraşului” 9. Ca urmare a acestui fapt a solicitat ex-plicit comandamentului general al trupelor imperiale din Sibiu, în 19 aprilie 1782, “dărâmarea din temelie a acelui lăcaş din pădure”10. Ctitoria brâncovenească a căzut aşadar victimă coroborării acţiunii petiţionare a episcopului unit şi a celei legislative a împăratului Iosif II care a decretat în decembrie 1782 desfiinţarea ordi-nelor monahale contemplative şi secularizarea averilor mănăstireşti. Nemaiaflându-se sub incidenţa dreptului de patronat, exercitat de o familie respectată al cărui cap deţinuse titlul nobil de “principe al imperiului”, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus a fost “abolită şi dărâmată”, iar obştea împrăştiată în iarna anului 1785 11. Chiar dacă treptat natura a reînceput să cucerească construcţia, ruina era încă în picioare la cumpăna dintre secolele XIX – XX, cum se poate vedea şi din ilustraţiile publicate în diferite lucrări româneşti12 şi germane13, respectiv constata din scrierile lui Andrei şaguna14, Ilarion Puşcariu15 sau Nicolae Iorga16.

Mănăstirea a fost rectitorită în perioada interbelică de către mitropolitul Nicolae Bălan, resfinţirea ei având loc de praznicul Adormirii Maicii Domnului” în anul 1946. Celelalte lucrări ample de refacere a incintei după modelul ansamblului de la Hurez şi a palatului episcopal de la Buzău s-au desfăşurat între anii 1984-1992 la iniţiativa şi sub îndrumarea mitropolitului Antonie Plămădeală, care a şi organizat retârnosirea fastuoasă a întregului ansamblu în 15 august 1993 cu participarea unui mare număr de ierarhi în frunte cu Sanctitatea sa patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi a Prea Fericirii Sale, Teoctist al României 17.

Biserica mănăstirii Sâmbăta de Sus astăzi

Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraş

• Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraş

A doua mare ctitorie a voievodului martir în Transilvania este biserica Sfântul Nicolae din Făgăraş zidită la fel ca în cazul mănăstirii Sâmbăta de Sus nu pe un loc pustiu, ci pe fundaţiile unei biserici ridicate pentru românii făgărăşeni de către Mihai Viteazul, după anul 1595, în partea apuseană a şanţului cetăţii. Pentru a i se permite zidirea bisericii, Constantin Brân-coveanu a fost nevoit să accepte din partea autorităţilor transilvănene un act prin care se angaja să respecte următoarele clauze: 1) Să nu se atingă jurisdicţia bisericii calvine asupra clerului ortodox din Transil-vania, domnul român fiind îndatorat, în măsura posi-bilităţilor, să-şi dovedească prietenia şi sprijinul faţă de biserica reformată din acel loc şi chiar din întreaga Transilvanie; 2) zidurile viitorului locaş de cult românesc “să nu fie peste măsură de groase” şi nici prea înalte, din respect faţă de cetate, al cărei sistem de apărare trebuie să-i permită un bun control vizual şi în acea zonă 18.

Din inscripţia aşezată în pridvor aflăm că biserica a fost zidită din temelie în cinstea Sfintei Treimi şi a Sfântului Nicolae pe cheltuiala domnului ţării Româ-neşti, Constantin Basarab Voievod, în al zecelea an de domnie. Lucrările s-au realizat în perioada 17 iunie – 30 septembrie 169819.

După cum îi era obiceiul, evlaviosul voievod Constantin a avut în vedere întreţinerea şi stabilitatea materială a bisericii şi a slujitorilor ei şi pe viitor. În acest sens, la 15 martie 1699, dăruia noii sale ctitorii o sumă anuală de 50 de taleri din venitul vămii domneşti de la Rucăr şi Dragoslavele, ce urma a se ridica la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie), precizând că “mila” aceasta “să fie preoţilor de hrană şi de îmbrăcăminte [...] până vor ţinea legea aceasta pravoslavnică, iar de care cumva ar schimba legea şi n-ar fi întru a răsăritului biserică şi credinţă, să fie lipsiţi de această milă ce am făcut” 20. Condiţia referitoare la neschimbarea legii pravoslav-nice indisolubil legată de acordarea sprijinului finan-ciar indică astfel suspiciunile Curţii de la Bucureşti faţă de acţiunile prouniate ale proaspătului mitropolit Atanasie Anghel, care intrase deja în tratative de unire cu Roma, antrenând după sine mai ales pe protopopi şi pe preoţi direct interesaţi de îmbunătăţirea statutului lor social prin semnarea unirii. Într-un astfel de context, dania voievodului muntean avea în mod evident menirea să-i fidelizeze pe slujitorii altarului ctitorit de el, oferindu-le acest sprijin economic consistent. Actul brâncovenesc va fi apoi reconfirmat, sub aceleaşi condiţii, de succesorii săi la tron, ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat, prin hrisoavele emise în 22 noiembrie 1714, respectiv în 16 martie 1719 21.

Din “pomelnicul Sfintei besearici din Făgăraş, hramul Sfîntului Nicolae” reiese însă că biserica s-a bucurat nu numai de mărinimia domnului ctitor şi a familiei sale, ci şi de cea a arhiereilor şi a numeroşilor boieri din ţara Românească. În acest sens, biserica a primit pe lângă danii băneşti şi o serie întreagă de cărţi liturgice, obiecte de cult valoroase, veşminte bisericeşti şi odăjdii preoţeşti pentru buna derulare a cultului reli-gios. Din partea ieromonahului Hariton, primul de pe lista sacerdoţilor, în patrimoniul bisericii au intrat şi părticele din “moaştele Sf. Pantelimon”, care vor fi fost probabil introduse în piciorul sfintei mese la târnosirea bisericii sau cusute în sfântul antimis 22.

Importanţa arhitectonică a bisericii brâncoveneşti din Făgăraş este deosebită, deoarece, spre deosebire de biserica Mănăstirii Sâmbăta de Sus, care rămâne un caz izolat, biserica Sf. Nicolae impune un prototip ce va declanşa crearea unei adevărate şcoli de arhitectură a ţării Făgăraşului. Istoricul de artă Marius Porumb consideră această ctitorie, arhitectura şi proporţiile sale, expresia directă a importanţei pe care voievodul o acorda relaţiilor sale cu Transilvania 23. În acelaşi timp, am putea considera ctitoria făgărăşană şi daniile domneşti asociate ei o investiţie în stabilitatea confe-sională a acestei părţi a Transilvaniei.

Ca urmare a dărâmării reşedinţei mitropolitane din Alba Iulia în timpul construirii fortificaţiilor cetăţii austriece Carolina şi a reorganizării ierarhice a episcopiei greco-catolice din Transilvania odată cu stabilirea reşedinţei acesteia în cetatea Făgăraş în anul 1721, noul episcop unit Ioan Giurgiu Patachi a reuşit, prin forţă militară, să “răpească” biserica Sfântul Nicolae din stăpânirea ortodocşilor. Acestă ctitorie brâncovenească a fost transformată în biserică-catedrală a noii episcopii greco-catolice a Făgăraşului. Acest act samavolnic a generat reacţii. Protestului făgărăşenilor din aprilie 1724, înaintat camerei aulice prin intermediul lui Gheorghe Trapezuntul, plenipotenţiarului văduvei ctitorului, i s-a raliat şi petiţia doamnei Maria Brânco-veanu, ambele cereri solicitând restituirea bisericii ortodocşilor şi garantarea libertăţii de cult a acestora. În consecinţă, directorul camerei aulice transilvane i-a scris episcopului Patachi să respecte liberul exerciţiu de cult al “neuniţilor”, să nu mai preia cu forţa bisericile acestora şi să restituie “fără întârziere” biserica din Făgăraş. Recursurile episcopului Patachi către autorităţi au zădărnicit însă implementarea rezoluţiei aulice, chestiunea proprietăţii bisericii Sfântul Nicolae din Făgăraş fiind tergiversată, în dauna părţii ortodoxe, între autorităţile vieneze, pe de o parte, şi episcopul Patachi, secondat de statusul catolic ardelean, pe de altă parte 24. Astfel, în urma unui abuz al politicii ecleziastice catolice, biserica Brâncoveanului a fost trecută în posesia parohiei unite făgărăşene, chiar dacă a rămas “fără norod şi mai vârtos fără preoţi”, cum nota protopopul unit Vasile Barani la puţin timp după incident25. Luarea cu de-a sila a bisericii nu a atras în mod direct şi întreaga comunitate la unire. Episcopul Inochentie Micu, instalat tot în ctitoria brân-covenească în 28 septembrie 1732, a recunoscut într-un raport din 8 mai 1734 înaintat către baronul Bornemissza, cancelarul Transilvaniei, că “biserica catedrală din Făgăraş nu are popor, în continuu stă încuiată şi întristată, şi grecii (ortodocşii/neuniţii n.n.) vreau să pună mâna pe ea cu tot preţul” 26. Locaşul de cult va reveni în patrimoniul comunităţii ortodoxe făgărăşene, căreia i-a fost destinată de către ctitor, respectiv al Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal, sub omoforul căreia a fost plasată de dreptcredinciosul voievod, abia în 10 octombrie 1948 printr-o ceremonie solemnă săvârşită de mitropolitul Nicolae Bălan la invitaţia protopopului Aurel Brumboiu, unul din cei 38 de protopopi ardeleni reveniţi la ortodoxie în 21 octombrie 1948 27.

• Biserica Sfinţii Arhangheli din Ocna Sibiului

O a treia biserică care este pusă în legătură cu numele voievodului Constantin Brâncoveanu este cea din Ocna Sibiului. La fel ca în cazul ctitoriei din Făgăraş, biserica din localitatea Ocna Sibiului este legată iniţial de persoana lui Mihai Viteazul. Încă din 1892, Ioan Broju28 a problematizat paternitatea ctitorului arătând, pe baza unor documente arhivistice, a inscripţiilor murale şi a tradiţiei locale, că prima construcţie s-a datorat voievodului Mihai, cel ce a zidit-o prin vistiernicul Vasile, aşezat de el cămăraş al ocnei după victoria de la şelimbăr (16/28 octombrie 1599). Degradându-se odată cu trecerea timpului a fost refăcută de către “popa Ion” între 1698-1701. Acesta se deplasase în anul 1697 în acest scop “în ţara Româ-nească la milostivul Domn Brîncoveanu care îi dădu 1000 de florini ungureşti şi alte însemnate ajutoare, cu condiţia ca biserica să se refacă din zid”, cum se poate citi din documentele vremii 29. Ajutoarele despre care se vorbeşte în documentul menţionat nu pot fi altele decât cele referitoare la maeştrii zidari care au înălţat biserica. Cererea de a fi construită din piatră indică, de asemenea, trăinicia şi demnitatea pe care domnul muntean dorea să o inspire noii sale ctitorii. Mâna zidarilor munteni se poate uşor deduce din planul şi arhitectura tipic brâncovenească a locaşului de cult, care prezintă numeroase similitudini cu bisericile Fundeni din Câmpulung-Muscel şi Turbaţi din Ilfov ridicate aproximativ în aceeaşi perioadă 30. În 1892, Ioan Broju descria lăcaşul în felul următor: “biserica e făcută din ziduri groase, puternice, ici, colea sunt crăpate, nu are turn, ci numai cruce simplă [...] e acoperită cu ţiglă, care de vechimea vremei abia întrece în grosime tinichiaua. Sub straşină şerpuesc zidul trei rânduri de “cirade” făcute cu multă măestrie. Ciradele constau din cărămidă, tăiate în formă de triunghi la capetul, care iese afară din zid. Mai încinge zidul bisericei spre faţă un brâu de 17 sfinţi, frumos desenaţi, cu diferite culori, iar sub brâul acesta frumos, alt şir de cirade” 31.

În forma sa actuală, monumentul are o dimensiune de 18 m lungime şi 5 m lăţime, urmând un plan drept-unghiular, cu absidă uşor decroşată, de tradiţie bizantină, având la exterior un contur poligonal, iar la interior unul semicircular. Pictura interioară şi exterioară a fost isprăvită în jurul anului 1723 de Ivan din Răşinari, din cea iniţială păstrându-se doar tabloul votiv, lucrat pe peretele de vest al pronaosului. În acesta sunt înfăţişaţi cei doi ctitori, Constantin Brâncoveanu şi Mihai Viteazul, încadraţi de următoa-rea inscripţie: “Constandin Basarab Brâncoveanu Voivod care a făcut biseareca aciasta făcută L(eat) 1701 şi s-au zugrăvit Leat 1723; şi fiind ispravnic popa Ioan ot Vizocnă la acest lucru” 32. La sfârşitul secolului XIX pictura iniţială împodobea încă interiorul întregii biserici, Ioan Broju descriind astfel cele două chipuri votive: “domnul Brâncoveanu e îmbrăcat în mantie purpurie şi pe cap poartă o cuşmuliţă cu câteva pene în ea. Barba e mare şi plină. Tot în o astfeliu de mantie, dar mai închisă se află şi cealaltă persoană, cu barba plină. Amândouă figurile stau faţă în faţă şi ţin pe mâini biserica zugrăvită în miniatură”33. Cu ocazia restaurării din 1895 s-a construit din lemn, deasupra pronaosului, un turn-clopotniţă, iar în urma interven-ţiilor de acelaşi fel din 1932 s-a înlocuit şi iconostasul original, despre care se presupune că era din zid, deoarece nu s-au mai păstrat din el decât uşile şi cele două icoane împărăteşti, precum şi cea mai veche piesă, “Crucea cu molenii”, atribuită de istoricii de artă vechii tâmple a bisericii lui Mihai Viteazul, opera unui artist anonim de la cumpăna secolelor XVI-XVII. Cele 34 de icoane murale de pe faţada de sud, de factură populară, sunt rezultatul unor repictări din 1770, datorate probabil răşinăreanului Ioan Pop, autorul uşilor împărăteşti, păstrate în muzeul parohial 34.

Zugrăvirea celor doi voievozi în tabloul votiv şi reţinerea numelui lui Constantin Brâncoveanu în pomelnicul bisericii din 31 martie 172535, conservat din 1969 în Muzeul din Alba Iulia, dovedesc recunoş-tinţa pe care beneficiarii lăcaşului au purtat-o marelui domn pentru preţiosul ajutor acordat în ridicarea monumentului în jurul căruia gravita viaţa religioasă şi comunitară a ocnenilor. Totodată, ei îşi puneau astfel lăcaşul de cult sub înaltul patronaj al principilor ţării Româneşti nădăjduind probabil într-o viitoare ocrotire în faţa primejdiilor care au bântuit “legea românească” de-a lungul veacurilor.

Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din

Biserica Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul din Poiana Mărului – faţada sudică

• Biserica din Poiana Mărului

Despre cea cea din urmă ctitorie transilvană a domnitorului Brâncoveanu deţinem cele mai puţine informaţii. Aceasta a fost ridicată din piatră în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul pe vatra satului Poiana Mărului, achiziţionat de voievod de la Nalaczy Andrieş în iunie 1707 cu 3500 lei, în locul bisericii de lemn strămutată în Viştea de Jos. Ctitoria apare în conscripţia generalului Bukow din 1760-1761, cu 127 de familii ortodoxe. Din motive necunoscute, biserica a fost supusă unor refaceri şi transformări de către nepoţii voievodului Emanuel şi Nicolae, astfel că dintr-o însemnare de pe un Penticostar al parohiei, tipărit la Bucureşti în 1764, aflăm că biserica fusese retârnosită în 20 noiembrie 1777 36. Astăzi biserica se prezintă cu un turn la intrare, o serie de contraforţi şi ferestrele mărite, analiza specialiştilor ducând la concluzia că zidurile aparţin etapei de reconstrucţie dinaintea resfinţirii din 1777. În interior s-a păstrat până în 2012 un iconostas în stil baroc cu icoane de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, astăzi schimbat cu unul nou. Din vechea tâmplă brâncove-nească se păstrează icoanele împărăteşti ale Mântuitorului şi ale Sf. Nicolae, datând din anul 1723, astăzi păstrate la Muzeul de Artă din Braşov 37. În lipsa unor lucrări de cercetare mai minuţioase a arhitecturii bisericii, care să vizeze interiorul, cât exteriorul nu pot fi stabilite cu exactitate caracteristicile şi elementele de decor originale, care să-i valorifice dimensiunea brâncovenească veritabilă şi să-i dezvăluie haina artitecturală iniţială.

Aceste capodopere de artă au creat şi au exportat la rândul lor cultura şi arta din ţara Românească între românii din Transilvania. Datorită şcolilor, atelierelor iconografice, dar mai ales preoţilor şi monahilor, care adesea treceau munţii între comunităţile ortodoxe de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, s-au creat legături puternice care nu au putut fi întrerupte nici de către încheierea unirii cu Roma, nici de către măsurile restrictive de la graniţe luate de autorităţile imperiale habsburgice. În ceea ce priveşte strict arta bisericească, ctitoriile brâncoveneşti au avut rolul catalizator, contribuind la conturarea unor trăsături de stil ce se impun în întreaga arhitectură ecleziastică a secolului al XVIII-lea şi a primelor decenii din cel următor, ducând astfel mai departe moştenirea bogată a voievodului martir. Aşadar numele lui Constantin Brâncoveanu a fost şi rămâne strâns legat de Transilvania faţă de ai cărei locuitori români şi neromâni a arătat o bunăvoinţă constantă, preocupându-se mai ales prin ridicarea unor lăcaşuri de cult să se înscrie în tradiţia antecesorilor săi de pe tronul ţării Româneşti, manifestându-şi astfel înaltul său patronaj asupra instituţiei mitropolitane ardelene, a ierarhilor, clericilor şi mirenilor ortodocşi pe care i-a încurajat, sprijinit şi ocrotit în păstrarea identităţii lor confesionale ortodoxe şi culturale româneşti. Prin ctitoriile sale de la Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Ocna Sibiului şi Poiana Mărului, podoabe ale artei şi arhitecturii româneşti a epocii ce-i poartă numele, prin daniile în bani, cărţi şi obiecte preţioase biseri-ceşti oferite cu dărnicie mai ales braşovenilor şi făgărăşenilor, prin acţiunile întreprinse la Curtea imperială vieneză de a se acorda ortodocşilor libertatea de a rămâne statornici în legea lor strămoşească, dar mai ales prin susţinerea financiară oferită publicării a zeci de cărţi de cult şi de dogmatică, care au circulat şi s-au difuzat masiv în arealul geografic transilvan, sfântul voievod Constantin Brâncoveanu şi-a adjudecat pe drept apelativul de “luminătoriu al credinţei pra-voslavnice” şi “patronaş adevărat” al Bisericii Ortodoxe din Transilvania 38, cum era numit în Chiriacodromionul de la la Alba Iulia din 169939.

Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan

Pr. conf. dr. Gabriel-Viorel Gârdan

Note bibliografice

1 Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă şi diplomaţia promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Casa de Editură Silex, Bucureşti, 1997, p. 34.

2 Constantin Giurescu, Nicolae Dobrescu, Documente şi regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu culese, adnotate şi publicate împreună cu o introducere, Intitutul de Arte grafice “Carol Göbl”, Bucureşti, 1907, pp. XXXI-XXXIII.

3 Vezi actul de confirmare, emis de principele Gheorghe Rakoczy II, al proprietăţii achiziţionate de vornicul Preda în 11 martie 1654 de la Susana Lorántfi în Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane, volumul I, 1599-1699, Tipografia “Cartea Românească”, Cluj, 1940, pp. 259-261.

4 Călători străini despre ţările Române, vol. VI, partea I. Paul de Alep, îngrijit de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 216-217.

5 ştefan Lupşa, “Din trecutul mănăstirii Brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus”, în Revista Teologică, anul XXI, nr. 4, Sibiu, 1931, pp. 126-133; ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1936, pp. 84-96; Veniamin Tohăneanu, “Mănăstirea «Brîncoveanu»”, în Mitropolia Ardealului, anul X, nr. 7-8, Sibiu, 1965, pp. 521-546; Valeriu Literat, “Bisericile, mănăstirea de la Sîmbăta de Sus şi slujitorii lor. Cercetări şi documente”, în Mitropolia Ardealului, anul XX, nr. 1-2, Sibiu, 1975, pp. 29-53; Nicolae Stoicescu, “Mănăstirea Brîncoveanu din Sîmbăta de Sus, un simbol al legăturilor religioase şi culturale dintre Transilvania şi ţara Românească”, în Mitropolia Ardealului, anul XXXI, nr. 1, Sibiu, 1986, pp. 77-94 şi nr. 2, pp. 208-226; Antonie Plămădeală, “Moarte şi Înviere la mânăstirea «Brâncoveanu» de la Sâmbăta de Sus–istorie şi confesiune–”, în Idem, De la Filotei al Buzăului la Nicolae Bălcescu şi Andrei şaguna, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1997, pp. 109-116.

6 Cf. Nicolae Iorga, Scrisori şi inscriptii ardelene şi maramureşene, II. Inscripţii şi însemnări (Studii şi documente cu privire la Istoria românilor, vol. XIII), Artele grafice Socec & Comp., Bucureşti, 1906, p. 184.

7 “Translatio Conclusi Excelsae Comissionis Aulicae in negotio Valahorum ordinatae”, în Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, tomul I, Tipariul tipografiei archidiecesane, Sibiu, 1889, p. 233.

8 Valeriu Literat, Biserici vechi româneşti din ţara Oltului, postfaţă, ediţie îngrijită şi indice de Nicolae Sabău, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 146.

9 Grigorie Maior către generalul Preiss, 26 aprilie 1779, în ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti..., pp. 88-89.

10 Grigorie Maior către comandamentul general, 19 aprilie 1782, în Ibidem, p. 89.

11 Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Tipografia Seminariului Archidiecesan, Blaş, 1902, p. 337.

12 Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie..., pp. 384-385.

13 Siebenbürgen in Wort und Bild. Vollständiger Nachdruck von «Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Band 23, (Ungarn, Band VI), Wien 1902, mit einer Einleitung von Krista Zach und durch ein Ortsregister ergänzt, Böhlau Verlag, Köln.Weimar.Wien, 2004, p. 89.

14 Andrei baron de şaguna, Istoria Bisericei Ortodoxe Răsăritene Universale, de la întemeierea Ei până în zilele noastre, tomul II, Tipografia diecesană, Sibiiu, 1860, pp. 118-119.

15 Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie..., pp. 384-386.

16 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi ţara Ungurească la anul 1906, ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Oprişan, Editura Saeculum, Bucureşti, 2009, p. 74.

17 Sebastian Dumitru Cârstea, Monahismul ardelean în trecut şi astăzi, Editura Andreiana, Sibiu, 2008, pp. 360-361.

18 Nicolau Aron, Monografia bisericilor, şcoalelor şi reuniunilor române din Făgăraş, Tiparul tipografiei Jer. Preda, Făgăraş, 1913, pp. 196-200.

19 Valeriu Literat, Biserici vechi româneşti..., p. 156.

20 “O carte a bisericii de la Făgăraş, pentru mila ce iaste să ia den vama domnească de la Rucăr i Dragoslavele”, Bucureşti, 15 martie 1699, în Meletina Bâzgan, Condica Marii Logofeţii (1692-1714), Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, pp. 239-240.

21 Grigorie Marcu, “Biserica brâncovenească din Făgăraş”, în Mitropolia Ardealului, anul II, nr. 1-2, Sibiu, 1957, p. 127.

22 Valeriu Literat, Biserici vechi româneşti..., pp. 226-228.

23 Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 119.

24 Despre răpirea bisericii vezi Silviu Dragomir, Istoria Desrobirii Religioase a Românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, ediţie şi studiu introductiv de Sorin şipoş, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2007, pp. 182-191.

25 Valeriu Literat, Biserici vechi româneşti..., p. 160.

26 Augustin Bunea, Din Istoria Românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728-1751), Tipografia Seminariului archidiecesan gr. cat, Blaş, 1900, pp. 33-34.

27 Grigorie Marcu, Biserica brîncovenească..., p. 129.

28 Ioan Broju, Biserica din Ocna-Sibiului. 1600 ori 1701, Tipariul tipografiei archidiecesane, Sibiiu, 1892, 16 p.

29 Corneliu Creangă, “Contribuţia lui Constantin Brîncoveanu la zidirea unei biserici în Ocna Sibiului”, în Mitropolia Ardealului, anul XI, nr. 1-3, Sibiu, 1966, p. 149.

30 Ibidem, p. 150, 155.

31 Ioan Broju, Biserica din Ocna-Sibiului..., p. 5-6.

32 Ibidem, p. 11; Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche..., p. 272.

33 Ioan Broju, Biserica din Ocna-Sibiului..., p. 12.

34 Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche..., p. 272; Ioana Cristache-Panait, “Ctitorii ale voievozilor de la sud de munţi în Arhiepiscopia Sibiului”, în Arhiepiscopia Sibiului – pagini de istorie, Tiparul tipografiei eparhiale, Sibiu, 1981, p. 171.

35 Publicat în Corneliu Creangă, Contribuţia lui Constantin Brîncoveanu..., p. 154.

36 Laurenţiu Streza, Vasile Oltean, Sfântul Constantin Brâncoveanu şi braşovenii, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 290-292.

37 Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche..., p. 292.

38 Pentru o prezentare detaliată a multiplelor implicaţii ale atenţei acordate de Constantin Vrâncoveanu realităţilor politice şi bisericeşti din Transilvania vezi Mircea-Gheorghe Abrudan, “Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, “Luminătorul credinţei pravoslavnice” şi “patronaş adevărat” al ortodoxiei transilvănene”, în Tabor, nr. 5, mai 2014, p. 64-97.

39 Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia Românească Veche 1508-1830, tomul I. 1508-1716, Stabilimentul Grafic J.v. Socec, Bucureşti, 1903, p. 375.

Today's saints
Mar 23

Sf. Cuv. Mc. Nicon si cei 199 ucenici ai lui. Cuv. Nicon, egumenul Pecerscãi .

Archbishop Nicolae's
Pastoral Itinerary


March 26, 2017 - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

March 25, 2017 - Annunciation - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

March 19, 2017 - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

March 12, 2017 - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

March 5, 2017 - Sunday of Orthodoxy - Divine Liturgy at Ss. Constantine and Helen Cathedral, Chicago, IL

Bishop Ioan Casian's Pastoral Itinerary


March 26, 2017 - Divine Liturgy at the Holy Archangels parish, Montreal, QC

March 25, 2017 - Annunciation - Divine Liturgy at St. Mina Mission, Ste-Therese, QC

March 19, 2017 - Divine Liturgy at the Holy Cross Monastery, Mono, ON

March 12, 2017 - Divine Liturgy at St. George parish, St. Hubert, QC

March 5, 2017 - Sunday of Orthodoxy - Divine Liturgy at St. Mary’s parish, Gatineau, QC; Pan-Orthodox Vespers at St. Elias Antiochian Church, Ottawa, ON